Romica Puceanu
Romica Puceanu - Interpretă de muzică lăutărească (1926-1996)
Romica Puceau s-a născut în 1927, în cartierul Cărămidari (actualul Tineretului) din București. A deprins tainele cântatului în familie, într-un început de epocă marcată de studii monografice și conservare a cântecului popular. Pe când artista avea 7 ani, în 1934, bunicul său, Ion Puceanu, înregistra alături de cobzarul Dumitru Bursuc „Balada Meşterului Manole” pentru Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români, fondată de etnomuzicologul Constantin Brăiloiu. Tatăl artistei, Constantin Puceanu, cânta la „Hanu’ lui Manuc”, era un ţimbalist de renume, respectat de lăutarii bucureşteni.
Primele interpretări muzicale în public ale artistei aveau să apară încă de la vârsta de 14 ani, la „Hanul Galben” din Târgovişte, când se alătură verilor săi lăutari, fondatori ai tarafului „Frații Gore”. În 1963, înregistrează primele piese la Electrecord, sub forma a două discuri de patefon. În 1964, înregistrează primul disc la Electrecord, împreună cu taraful „Frații Gore”, avându-i alături pe inegalabilii Victor Gore la acordeon şi Aurel Gore la vioară. Începând cu anii ’70, a început o serie de noi colaborări cu violonistul Florea Cioacă şi cu acordeonistul Andrei Mihalache, precum şi cu taraful violonistului Ion Albeşteanu.
În cariera sa, Romica Puceanu a înregistrat 40 de discuri. Printre cele mai cunoscute melodii se numără „Multă lume noroc are”, „Cântă cucul de trei zile”, „Pasăre necunoscută”, „Plângeam, plângeam în tacere”, „Pentr-un cal şi-o iapă sură”, „Blestemat să fii de stele”, „Bate vântul frunzele”, „Ce-aveţi voi duşmani cu mine”, „Aş munci la plug şi coasă”, „Pe drum de la Lixandrie”, „Stinge, Doamne stelele”, „Florăresele”, „La cârciuma de la drum”, „Ia mai dă o damigeană”, „Şaraiman”, „Într-o joi de dimineață” și „Zori de ziuă se revarsă”. Este de menționat faptul că, în interpretarea melodiei „Un ţigan avea o casă”, regăsită şi în repertoriul altor artişti, Romica Puceanu include și o strofă cântată în limba rromani.
Riguroasă în orchestraţia melodiilor interpretate și acompaniamentul acestora, Romica Puceanu a creat un stil de interpretare unic, datorită vocii sale inconfundabile și a acurateții cu care reușea să redefinească stilul bătrânilor lăutari, în care compatibilitatea dintre interpretarea solistei şi instrumentişti era esențială. Toate acestea, precum și temele cântecelor sale, i-au adus aprecierea publicului. Restaurantele în care cânta Romica Puceanu se transformau în săli de spectacol, reușind să cucerească toate marile restaurante din București: Salonul Spaniol al Restaurantului Caraiman, Capitol, Continental, Monte Carlo din Cişmigiu, Intercontinental şi Hotel Flora. În anii ’60 și ’70, Romica Puceanu devine un vârf al muzicii lăutăreşti de ascultare, urbane, fiind adulată.
A avut spectacole de revistă alături de mari artiști ca Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Amza Pellea, Nicu Constantin şi mulţi alţii. A susținut turnee în Israel, China, RDG, alături de alţi interpreţi, precum Luigi Ionescu, Doina Badea, Dan Spătaru, Ion Dolănescu, Maria Dragomiroiu. În turneul din Japonia, Romica a cântat alături de ţimbalistul de geniu, Toni Iordache. În 1988, artista face un turneu de anvergură în SUA, timp de şase luni; în fiecare seară a ținut spectacole la restaurantul Transylvania din New York, ocazie cu care hotărăște să prelungească șederea în SUA. În România, programele restaurantelor erau limitate, la fel și aparițiile televizate, iar Romica Puceanu începuse să fie cenzurată de comuniști, cu excepția lui Valentin Ceaușescu, singurul care iubea muzica acesteia, considerând-o pe Romica Puceanu o mamă de suflet.
După 6 ani, în 1994, Romica Puceanu revine în țară, declarând că nu mai poate să stea departe de „piatra Bucureştiului”, pe care s-a născut. Avea să se stingă din viaţă în 1996, în urma unui accident de automobil între localitățile Dor Mărunt și Dragoş Vodă, aflată în drum spre o nuntă, și cu doar o zi înainte de plecarea într-un turneu ce urma să îl susțină în Franța. Astăzi, Romica Puceanu este redescoperită, melodiile acesteia fiind reluate în diferite alte interpretări. Timbrul vocal și sensibilitatea Romicăi Puceanu rămân un sistem referențial al muzicii lăutăreşti interpretate cu o extraordinară capacitate de esenţializare a sunetului cu textul, cu acordeonul sau vioara, transformând fiecare melodie într-o poveste cât o viaţă.
Dona Dumitru Siminică, Fărîmiţă Lambru, Zavaidoc, Gabi Luncă și Romica Puceanu aparţin unei constelații unice, născută din filonul muzicii bătrânilor romi lăutari, păstrat și revalorificat într-o dimensiune interpretativă, poate, irepetabilă.
𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 „𝑃𝑟𝑜𝑚𝑜𝑣𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑜𝑛𝑙𝑖𝑛𝑒”. 𝑃𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑁𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝐶𝑢𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑅𝑜𝑚𝑖𝑙𝑜𝑟-𝑅𝑜𝑚𝑎𝑛𝑜 𝐾ℎ𝑒𝑟.
• Surse:
Cosma, Viorel, „Figuri de lăutari”, Editura Muzicală, 1960;
Sarău, Gheorghe, „Floarea rromă I rromani luludǐ. 55 de exponenţi rromi din România”, Editura Vanemonde, București 2016 (https://www.academia.edu/…/Floarea_rrom%C4%83_I_rromani_lul…)
Vasilescu, Costel, „Anii de glorie ai muzicii lăutăreşti”, Ed. EIKON, Bucuresti, 2015
https://www.youtube.com/watch?v=99cWMX1k3IU&t=267s Si eu m+am nascut in Romania.
https://adevarul.ro/…/viata-nestiuta-legendarei-…/index.html: http://www.lautarie.com/?s=Romica+&searchsubmit=
https://www.youtube.com/watch?v=99cWMX1k3IU
https://web.archive.org/…/music/Ethn…/Ethoworld/Romanian.htm
https://www.youtube.com/watch?v=4gAJzZHyAQg
http://www.lautarie.com/opere-semnate-de-constantin-brailo…/
Mihaela Ursuleasa
Mihaela Ursuleasa - Pianistă (1978-2012)
Mihaela Ursuleasa s-a născut la Brașov, într-o familie de muzicieni. Alături de tatăl său, Ștefan Ursuleasa, un muzician și orchestrator de geniu și mama ei, Agripina Ursuleasa, absolventă și ea de studii muzicale, avea să descifreze tainele muzicii încă din primii ani de viață. Împreună cu tatăl său, descifra și interpreta partituri muzicale ce depășeau nivelul unui copil de doar 5 ani. Era înzestrată cu un auz perfect și avea înclinații deosebite, ceea ce îl determina pe tatăl ei să o sprijine în cariera muzicală, astfel că, la vârsta de 5 ani, Mihaela Ursuleasa începe pregătirea la pian cu profesoara Stela Drăgulin.
La vârsta de 8 ani, susține primul său concert, interpretând Mozart („Concertul pentru Pian în Fa major, K 413”), alături de Orchestra Națională Radio. La 11 ani, susține un concert la Tokyo, interpretând Rahmaninov, în care demonstrează din nou un talent ieșit din comun și o tehnică interpretativă remarcată de muzicologi renumiți, precum Iosif Sava sau Viorel Cosma. În 1990, la numai 12 ani, Mihaela Ursuleasa devine studentă cu dispensă de vârstă la Conservatorul din Viena, după ce fusese audiată de Claudio Abbado, dirijor al Filarmonicii din Viena. La 16 ani, susține unul dintre cele mai frumoase concerte ale sale, alături de Filarmonica din Leningrad, interpretând Schumann în cadrul festivalului „Nopților Albe”.
În 1995, Mihaela Ursuleasa participă la cea de-a XVI-a ediție a Concursului internațional de pian „Clara Kaskil”. O decizie luată cu sufletul, pentru că Mozart, unul dintre repertoriile impuse ale competiției, era unul dintre concertele ei favorite. A decis, de asemenea, să interpreteze, pentru contrast, „Concertul pentru pian nr. 5” de Ludwig van Beethoven, considerând că la „simplitatea, natura nobilă, exuberantă și optimismul operei lui Mozart”, Beethoven pare să fie cel mai potrivit contrast, de vreme ce partitura „Emperor” este caracterizată de o aură cu advărat maiestuoasă. A fost încununată de succes, aceasta câștigând Premiul I pentru pian. În 2010, a primit premiul Echo Klassik la categoria „Interpretarea solistică a anului: pian, secolul al XIX-lea”, pentru albumul său de debut „Piano & Forte”. A lansat al doilea album, „Romanian Rhapsody”, în 2011. Mihaela Ursuleasa a susținut concerte la Carnegie Hall, cu Rundfunk-Sinfonieorchester din Berlin, cu Orchestra Națională a Franței, precum și cu Orchestra Filarmonică din Londra.
Mihaela Ursuleasa a fost considerată a fi una dintre cele mai mari pianiste ale României. A fost o stea care a pus în interpretările sale sufletul său frumos și harul pentru înțelegerea muzicii, așa cum îl moștenise de la tatăl său, cel care îi spusese cândva că va ajunge să concerteze în toată lumea. În toate interviurile pe care le-a acordat, aceasta îi aduce un omagiu tatălui său, Ștefan Ursuleasa (pe care l-a pierdut la vârsta de 10 ani) și muzicii lăutărești, pe care acesta o stăpânea cu măiestrie și rafinament, construind pasaje de la vechile cântece lăutărești la jazz. Ca un omagiu adus acestuia, artista și-a numit fiica Stephanie Felicia.
Mihaela Ursuleasa a dus mai departe, cu sfințenie, această moștenire în interpretările sale, de aici și unicitatea ei interpretativă, „o muziciană impetuoasă, solidă în demersul său instrumental, sensibilă şi stăpână pe mijloacele unui talent de remarcabilă anvergură”. Pe parcursul scurtei sale existențe pe pământ, Mihaela Ursuleasa a dăruit enorm, cu tot sufletul. A fost și rămâne o stea care luminat în constelația marilor pianiști ai lumii. În amintirea ei, în 2018, la inițiativa Feliciei Filip, a fost organizat Concursul Internațional de Pian „Mihaela Ursuleasa”.
Aurel Stanciu
Aurel Stanciu - Medic (1934-2009)
Aurel Stanciu s-a născut în Brăila, la data de 19 iulie 1934. Tatăl său a fost controlor CFR, fiindu-i un permenent model pentru sârguința cu care își îndeplinea sarcinile în familie și în munca sa de zi cu zi. Doctorul Aurel Stanciu i-a purtat tatălui său recunoștință veșnică pentru susținerea în alegerea profesiei de medic și definitivarea studiilor medicale.
Aurel Stanciu a absolvit Institutul de Medicină București, cu numeroase specializări, printre care cursul de specializare la Spitalul Clinic Fundeni, ca medic specialist boli interne. A devenit un doctor respectat în orașul său, având ceea ce se numește „chemare” pentru profesia nobilă de medic, pe care a practicat-o până în ultima zi a vieții sale. În anii ‘70, a fost medic la Poliția din orașul Brăila și, pentru o scurtă perioadă de timp, a fost Șeful Direcției de Sănătate din Județul Brăila. A fost medic specialist boli interne la spitalul nr. 3 Brăila și medic de familie în localitatea Ianca din Brăila.
În orașul Brăila, era cunoscut atât doctorul Aurel Stanciu, cât și familia acestuia. Astfel că, neoficial, se știa că doctorul Aurel Stanciu este rom, dar despre identitatea sa nu vorbise în public niciodată. Discuțiile acestuia cu diferiți romi intelectuali l-au determinat să se apropie de cauza pentru care militau aceștia. Astfel că, la începutul anilor 2000, Aurel Stanciu se alătură unui grup de intelectuali romi din județul Brăila, alături de inginerul Grosu Săndel și profesorul de matematică Graur. Aurel Stanciu devine membru al asociației „AUR”, alături de care încearcă să contribuie la ceea ce considerau o prioritate pentru comunitățile de romi: accesul la educație, la serviciile de sănătate, găsirea unui loc de muncă și, nu în ultimul rând, nevoia de identitate.
Fondează, împreună cu Aurel Graur, asociația „Pro Educația”. Aceștia își asumă responsabilitatea de a ajuta cu ceea ce știau ei mai bine să facă. Astfel, doctorul Aurel Stanciu organizează vizite de teren și participă în mai mult de 15 localități din județul Brăila la întâlnirea cu membrii ai comunităților de romi. Pe lângă informațiile de natură strict medicală pe care doctorul încerca să le ofere oamenilor, acesta a constituit, totodată, un model profesional. Cea mai mare uimire a acestora era atunci când le mărturisea că este medic și că este rom.
În urma unei discuții purtate cu inginerul Săndel Grosu, am aflat că doctorul Aurel Stanciu a mers de Crăciun la familiile nevoiașe pentru a aduce câte ceva acestora. A fost profund afectat văzând că erau copii care, în ziua de Crăciun, masa lor consta în boabe de porumb fiert într-un bol. Ca medic, cunoștea situația multor pacienți și dificultatea unora de a accesa serviciile de sănătate și de a beneficia de un medic de familie, ceea ce îl determina să își asume înființarea unui cabinet medical pentru oamenii nevoiași. Astfel, împreună cu ceilalți colegi de activism civic, obține cu ajutorul prefecturii Brăila un sediu în cadrul Policlinicii Hipodrom, unde a înființat, organizat și susținut cabinetul medical, fiind doctor pentru familiile nevoiașe, pentru oamenii fără un loc de muncă, fără venit, oameni care munceau cu ziua, fără pensie și fără un ajutor social, aflați într-un risc extrem de sărăcie.
„𝐶𝑎𝑏𝑖𝑛𝑒𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎𝑙 𝑑𝑖𝑛 𝑃𝑜𝑙𝑖𝑐𝑙𝑖𝑛𝑖𝑐𝑎 𝐻𝑖𝑝𝑜𝑑𝑟𝑜𝑚 𝑎 𝑓𝑢𝑛𝑐𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑡 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑑𝑒 5 𝑎𝑛𝑖, 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑖̂𝑛 2008, 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝑏𝑎𝑛𝑖𝑖 𝑑𝑜𝑐𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐴𝑢𝑟𝑒𝑙 𝑆𝑡𝑎𝑛𝑐𝑖𝑢, 𝑖̂𝑛𝑔𝑟𝑖𝑗𝑖𝑛𝑑 𝑐𝑖𝑟𝑐𝑎 3.000 𝑑𝑒 𝑏𝑟𝑎̆𝑖𝑙𝑒𝑛𝑖 𝑎𝑓𝑙𝑎𝑡̦𝑖 𝑙𝑎 𝑙𝑖𝑚𝑖𝑡𝑎 𝑠𝑢𝑏𝑧𝑖𝑠𝑡𝑒𝑛𝑡̦𝑒𝑖. 𝐴𝑐𝑒𝑠̦𝑡𝑖𝑎 𝑎𝑢 𝑏𝑒𝑛𝑒𝑓𝑖𝑐𝑖𝑎𝑡 𝑖̂𝑛 𝑝𝑒𝑟𝑚𝑎𝑛𝑒𝑛𝑡̦𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑛𝑢𝑚𝑎𝑖 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑢𝑙𝑡𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎𝑙𝑒 𝑔𝑟𝑎𝑡𝑢𝑖𝑡𝑒, 𝑐𝑖 𝑠̦𝑖 𝑑𝑒 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑛𝑒𝑐𝑒𝑠𝑎𝑟𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑑𝑖𝑣𝑒𝑟𝑠𝑒 𝑎𝑓𝑒𝑐𝑡̦𝑖𝑢𝑛𝑖, 𝑜𝑏𝑡̦𝑖𝑛𝑢𝑡𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑠𝑝𝑟𝑖𝑗𝑖𝑛𝑢𝑙 𝑠̦𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑔𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑎𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑏𝑖𝑠𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑙𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑜𝑟𝑎𝑠̦. 𝐶𝑎𝑏𝑖𝑛𝑒𝑡𝑢𝑙 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑚𝑜𝑏𝑖𝑙𝑎𝑡 𝑠̦𝑖 𝑢𝑡𝑖𝑙𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝑑𝑟. 𝑆𝑡𝑎𝑛𝑐𝑖𝑢, 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐 𝑝𝑒𝑛𝑠𝑖𝑜𝑛𝑎𝑡 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 48 𝑑𝑒 𝑎𝑛𝑖 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎𝑙𝑎̆, 𝑓𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑎𝑠𝑡𝑓𝑒𝑙 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑢𝑙 𝑐𝑎𝑏𝑖𝑛𝑒𝑡 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑔𝑒𝑛 𝑑𝑖𝑛 𝑡̦𝑎𝑟𝑎̆, 𝑖𝑎𝑟 𝑔𝑒𝑠𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑟𝑒𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠𝑐𝑢𝑡 𝑙𝑎 𝑣𝑟𝑒𝑚𝑒𝑎 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣𝑎̆ 𝑎𝑡𝑎̂𝑡 𝑑𝑒 𝑜𝑓𝑖𝑐𝑖𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑒 𝑙𝑜𝑐𝑎𝑙𝑒, 𝑐𝑎̂𝑡 𝑠̦𝑖 𝑑𝑒 𝑐𝑎̆𝑡𝑟𝑒 𝑟𝑒𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑛𝑡𝑎𝑛𝑡̦𝑖𝑖 𝑒𝑡𝑛𝑖𝑒𝑖 𝑟𝑜𝑚𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝐵𝑟𝑎̆𝑖𝑙𝑎”. A fost o perioadă foarte grea pentru medic, chestiunile administrative depășind puterile financiare, sperând că această inițiativă să fie continuată și că încercarea va fi dusă mai departe.
După o perioadă de mai bine de jumătate de secol de viață pusă în slujba oamenilor, la 17 februarie 2009, Aurel Stanciu se stinge din viață în urma unui infarct, în timp ce acesta se află în garda medicală la Spitalul de Urgență din Brăila. Acesta a fost înmormântat în cimitirul Sf. Maria din Brăila.
𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 „𝑃𝑟𝑜𝑚𝑜𝑣𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑜𝑛𝑙𝑖𝑛𝑒”. 𝑃𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑁𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝐶𝑢𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎̆�̆ 𝑎 𝑅𝑜𝑚𝑖𝑙𝑜𝑟-𝑅𝑜𝑚𝑎𝑛𝑜 𝐾ℎ𝑒𝑟.
Surse:
Sarău, Gheorghe, „Floarea rromă/Rromani luludi. 55 de exponenţi rromi din România, decedaţi după 1989” (https://www.academia.edu/.../Floarea_rrom%C4%83_I_rromani...)
„Medicul săracilor”, autoare Todoriţa Tărniţă (http://obiectivbr.ro/content/medicul-saracilor)
Ianoș Paris
Ianoș Paris - Activist (1971-1989)
Tânăr revoluționar rom care a ieşit în stradă în Timişoara alături de alţi revoluţionari să lupte pentru libertate în primele zile ale Revoluţiei din decembrie 1989.
În amintirea acestuia, o stradă din Timişoara îi poartă numele: ,,Intrarea Ianoș Paris”.
Valerică Stănescu
Valerică Stănescu - Scriitor (1944-2019)
Valerică Stănescu s-a născut în localitatea Kraineaska din Transnistria, locul unde fusese deportată întreaga lui familie: tatăl său (Urda), mama sa (Ljuba) și frații săi mai mari (Ludi,Tinca şi Melo). Deposedați de bunuri, căruțele și caii le fuseseră confiscate, lăsați pradă bolilor și mizeriei, într-o zonă afectată de tifos, Valerică Stănescu supraviețuiește în mod miraculos, fiind salvat de la moarte de către sora lui mai mare, Ludi. Timp de doi ani, familia a fost forțată să rămână în Transnistria. După terminarea războiului, familia se întoarce în România. Valerică Stănescu avea vârsta de doi ani.
La vârsta de 11 ani, Valerică Stănescu este înscris la școală, ținând asupra lui un fel de catalog cu rezultatele școlare, pe care îl prezenta fiecărei școli din localitățile prin care familia sa de căldărari trecea. Atras de literatură și istorie, tânărul Valerică Stănescu hotărăște continuarea studiilor până la nivelul a 10 clase (echivalentul anilor de liceu de astăzi), practicând, în același timp, meșteșugul neamului său de căldărari. Începând cu anul 1967, începe să scrie la prima sa carte, „Legile şatrei”, pe care Editura „Scrisul Românesc“ din Craiova o inclusese ca rezervă, urmând să fie publicată în anul 1981, însă manuscrisul în forma sa orginală de atunci nu a fost niciodată publicat.
Reconsiderând și asumându-și misiunea de a păstra memoria familiei sale, după căderea regimului comunist, Valerică Stănescu rescrie opera, pe care o publică în anul 2004 sub titlul „Legile şatrei/Le krisa le rromenqe” (Ed. Vanemonde, Bucureşti), sub forma unui micro-roman, într-o versiune bilingvă română-rromani, traducerea în limba rromani aparţinând fiicei scriitorului, Camelia Stănescu, studentă, pe atunci, a Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea Bucureşti. Cartea include o „Notă asupra ediţiei”, semnată de prof. Gheorghe Sarău.
În anul 2007, publică romanul autobiografic „Cu moartea-n ochi” (Ed. Marlink), a cărei lansare a avut loc în februarie 2008, la Ministerul Culturii, cu ocazia „Zilei Dezrobirii Romilor”. Romanul a inspirat punerea în scenă a spectacolului de teatru „Kali Trash/Frica neagră”, în regia lui Mihai Lukács, produs de compania de teatru rom „Giuvlipen”. Premiera spectacolului a avut loc în 2018, pe scena Teatrului Evreiesc de Stat. Spectacolul a fost dedicat memoriei tuturor victimelor rome ale Holocaustului din România.
În 2012, publică „Phure vorbi purane – Proverbe vechi din bătrâni”, în cadrul proiectului „Proverbe, poezii şi poveşti rome” de Romani CRISS, traducerea cărții fiind realizată de Camelia Stănescu. Cu o forță creatoare copleșitoare, scriitorul Valerică Stănescu își încheie triumfal misiunea de „povestitor” al „neamului său de corturari”, semnând ultimele sale creaţii, publicate la Editura Centrului Național de Cultură a Romilor: „Fata cu ochii ca mura”, precum și volumul de poezii „Piatra din Piatră”. Deși sănătatea îi era șubredă, Valerică Stănescu a ţinut să fie prezent la lansarea oficială organizată la Târgul de Carte „Gaudeamus”, ediţia 2017. Fragmente din aceste creații au fost citite de către autor, în picioare, în fața publicului numeros.
Creaţia literară a lui Valerică Stănescu s-a plămădit din însăşi întâlnirea dintre două lumi resimţite de scriitor: legile nescrise ale neamului său şi vremurile noi. Din această confruntare s-a născut scriitorul Valerică Stănescu. Opera acestuia, dată nouă spre „învăţătură şi respect pentru rânduielile noastre, ale şatrei […] precum şi de înnoire”, râmâne o mărturie, „o frescă a comunității sale de romi căldărari”, o aprofundare a înțelegerii „vieții romilor corturari”, cum avea să o descrie însuşi scriitorul.
Ricardo Queresma
Ricardo Queresma - Jucător de fotbal (născut în anul 1983)
Este un jucător portughez de fotbal care ocupă postul de mijlocaș dreapta.
Și-a început cariera la Sporting Lisabona și a continuat să joace la echipe precum Barcelona, Internazionale Milano, Chelsea sau Porto.
Are 19 trofee în palmares, printre cele mai importante fiind Campionatul European câștigat cu naționala Portugaliei, o Ligă a Campionilor și două tituluri de campion în Serie A câștigate cu Internazionale Milano și patru titluri de campion al Portugaliei câștigate cu Sporting Lisabona și FC Porto.
Diego el Cigala
Diego el Cigala - Cântăreț de flamenco (născut în 1968)
Pe numele său real Diego Ramón Jiménez Salazar s-a născut într-o familie de artiști romi din Madrid. A început să cânte flamenco în tabere, până când excelenta sa abilitate de a marca ritmul a atras atenția artiștilor de clasă mondială precum Mario Maya, Faíco, Farruco, El Güito, Manuela Carrasco, Cristóbal Reyes, Carmen Cortés, Joaquín Cortés.
Cu succesul lui ,,Undebel” și-a lansat cariera ca solist.
A înregistrat opt CD-uri și a câștigat două premii ,,Grammy” și cinci premii ,,Grammy Latin”.
Ion Onoriu
Ion Onoriu - Acordeonist (1937-1998)
Născut în anul 1937 în satul Fântânele, județul Dâmbovița, Ion Onoriu a fost un renumit acordeonist, compozitor și interpret virtuoz de muzică populară și lăutărească. Și-a început incursiunea în lumea muzicii la vârsta de 7 ani, când a primit de la tatăl său o armonică, urmând să-şi achiziționeze primul acordeon la vârsta de 16 ani, din cântarile sale devenind cunoscut și respectat în rândul lăutarilor.
La vârsta de 27 de ani, în 1964, se căsătoreşte cu Gabi Luncă, o tânără romă cu o voce deosebită și un simț al interpretării vocale excepțional. Împreună aveau să creeze unele dintre cele mai frumoase cântece de ascultare vocale şi instrumentale, izvorâte din filonul nesecat al muzicii vechi, cântată de lăutarii romi, lăsându-ne adevărate comori prin compoziţie şi interpretare, un tezaur întreg, dintre care amintim: „Dă, mamă, cu biciu-n mine”, „Grea mi-e, Doamne inima”, „Într-o zi la poarta mea”, „Mama mea e florăreasă”, „Maneua Florăreselor”, „La puţul cu salcia”, „Cântec de ascultare”, „Hora de la Fântânele”, „Hora Lăutărească”.
De-a lungul activității sale artistice, Ion Onoriu face înregistrări la Radio și la Electrecord, timp în care își desfășoară primele turnee internaționale în Ierusalim, Paris și New York. În 1974, a realizat numeroase înregistrări la Radiodifuziunea Română, sub acompaniamentul „Orchestrei de muzică populară Radio” dirijată de Radu Voinescu. Ca solist, a colaborat cu dirijori precum Ionel Budișteanu, Constantin Mirea, Paraschiv Oprea, Florian Economu.
Din 1975, devine dirijorul unor orchestre în componența cărora s-au aflat alți mari instrumentiști romi, precum Toni Iordache (țimbalist), Ion Miu (țimbalist), Costel Vasilescu (trompetist), Mieluță Bibescu (clarinetist). Pe lângă numeroasele apariții în emisiunile de televiziune, în anul 1983 a jucat în filmul ,,Amurgul fântânilor”, în regia lui Virgil Calotescu.
Barbu Lăutaru
Barbu Lăutaru - Interpret de muzică lăutărească (1780 –1858)
Barbu Lăutaru a fost unul dintre cei mai vestiți lăutari ai epocii sale. Prin creațiile și modul de interpretare, a contribuit la afirmarea și dezvoltarea muzicii lăutărești. A transpus în muzica lui elemente de muzică tradițională cu accente puternice ale muzicii religioase, ale muzicii orientale și occidentale, precum și rusești.
Barbu Lăutaru s-a născut ca sclav țigan, pe moșia boierului Drăgulin, din mahalua Frecăului, Iași. Copil fiind, Barbu Lăutaru a învățat de la tatăl său cântecele vechi și baladele. Este atras și de muzica cântată la strană, pe care o studiază la școala de muzică bisericească din Iași, devenind dealtfel cântăreț la strana Bisericii Sfântul Ioan Gură de Aur sau „Zlataust”, cum era cunoscută la acea vreme.
Pravilele domneşti instituite în Moldova de la începutul secolului al XIX-lea introduc posibilitatea ca anumiți robi să treacă de la starea/statutul de rob/ţigan la cea de om liber, prin răscumpărare. Acest context face ca în mintea tânărului Barbu Lăutaru să încolţească dorinţa de a fi liber. Abia în 1845, acesta avea să reușească să strângă banii necesari pentru ieșirea din robie. Acelaşi lucru îl va face și pentru ceilalți membri ai familiei sale.
În 1814, devine staroste al primei bresle lăutarești din Principatul Moldovei și conducător al tuturor lăutarilor robi ai mahalalei. A pus bazele unui taraf alcătuit din lăutarii satului și, în scurt timp, taraful a devenit foarte cunoscut. Muzica oferită de aceștia îi atrăgea deopotrivă pe oamenii simpli și intelectuali ai vremii. Ca semn al breseli lăutarilor, avea un costum special pentru taraful său, iar el era îmbărcat cu anteriu și giubea veche, iar pe cap purta o jumătate de ișlic cu fundă verde.
În iarna anului 1847, Barbu Lăutaru are marele privilegiu de a-l întâlni pe compozitorul Franz Liszt, aflat în trecere prin Moldova, venit la Iași la invitația lui Vasile Alecsandri, director la acea vreme al Teatrului din Iasi. Săptămânalul francez „La vie parisienne” avea să relataze despre această întâlnire că Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție. Franz Liszt, dealtfel, în admiraţia stilului şi a virtuozităţii lui Barbu Lăutaru, a „cântecelor de beție” interpretate de către acesta cu taraful său, avea să le includă în compoziţia sa muzicală: „Rapsodia română pentru pian“.
Prin modul în care a simțit confluența dintre cele două lumi, cea orientală și cea occidentală, Barbu Lăutaru a depășit dimensiunea timpului său. Vasile Alecsandri, un puternic susținător al eliberării romilor din robie, îi consacră o piesă de teatru: „Barbu Lautariul”, pentru care a compus și vestitele versuri: „Eu sunt Barbu lăutaru/Starostele și cobzarul”. Au rămas peste timp cuvintele compozitorului Franz Liszt, care a înțeles măiestria bătrânului cobzar, rob ce își răscumparase libertatea: „Bea Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist, şi tu eşti mai mare decât mine”.
Bronislawa Wajs (Papusza)
Bronislawa Wajs (Papusza) - Scriitoare (1908-1987)
Bronisława Wajs, numită Papusza, este considerată poeta de etnie romă cu cea mai puternică lirică izvorâtă din experiența Holocaustului, așa cum menționează unul dintre biografii săi, poetul Jerzy Ficowski. Bronisława Wajs s-a născut, cel mai probabil, la data de 17 August 1908, în localitatea Lublin (Polonia), într-o familie tradițională al cărei mod de viață era definit prin „viața în caravană”. Familia acesteia a continuat să trăiască în caravană până la jumătatea anilor ’60, când guvernul polonez de atunci a impus sedentarizarea, un concept gândit unilateral, fiindu-le interzisă deplasarea și continuarea stilului tradițional de viață. Membrii familiei erau harpiști și susțineau spectacole ambulante. Papusza dovedește încă de mică interes pentru compozițiile muzicale ale familiei sale, aceasta cântând numeroase piese învățate pe de rost sau compuse chiar de ea, redate apoi publicului din memorie.
Învață să scrie și să citească ocazional, de la diferiți oameni literați pe care îi întâlnea dintr-un loc într-altul în timpul campărilor sezoniere ale familiei sale. Era un demers pe care Papusza îl ținea secret, familia sa nefiind de acord cu această îndeletnicire, considerând-o de rău augur pentru „kumpania” lor, termen folosit pentru familia extinsă. Acest gen de relație cu lumea gadzikani era catalogat ca impur („mahrime”), ceea ce atrăgea cu sine „bibaht” sau ghinion asupra sorții acestora. Familia sa a respins vehement această activitate, ajungând până la măsuri extreme: cărțile îi erau distruse, iar copila era bătută dacă era prinsă că are contact cu oameni din afara comunității. Însă, Papusza a continuat să învețe să scrie și să citească pe ascuns.
La vârsta de 15 ani, a devenit soția lui Dionizy Wajs, harpist, alături de care începe să cânte, pentru ca apoi să înceapă să compună propriile balade inspirate din poveștile și experiența familiei sale. În 1946, este ascultată de poetul polonez Ficowski, care recunoaște talentul literar al poetei, una dintre temele dominante ale creațiilor sale fiind o permanentă întoarcere sau căutare a locului, înțeles ca „acasă”. Acesta îi propune să publice creațiile sale în revista lunară poloneză „Problemy”, lucru care o aduce brusc în atenția publicului. Publicarea creațiilor sale, precum și a glosarului de temeni în limba rromani îi va aduce, însă, respingerea definitivă din partea comunității, fiind recuzată de către „sfatul bătrânilor”, considerată „mahrime”, lucru care ar aduce cu sine necazuri asupra întregii comunități, prin urmare, îi este interzisă rămânerea în comunitate.
În timp ce Bronisławi Wajs devenea din ce în ce mai cunoscută, în Polonia se desfășura un amplu program de sedentarizare a romilor: „Marea Oprire”, organizat de partidul comunist aflat la putere în acei ani, care a avut ca punct culminant un proces de numărare a romilor și de „legare” a acestora în anumite zone. Romii au perceput Legea din 1964, de interzicere a mobilității romilor, ca pe o influență directă și nefastă a poetei, fiind somată să retragă toate poeziile pe care le avea spre publicare. Deși solicită editurii să retragă poemele ce urmau a fi publicate, acest lucru nu s-a întâmplat. Poeta s-a adresat și lui Ficowski pentru retragerea materialelor de la publicare, ținând cont de solicitarea comunității ei, care nu era de acord cu acest lucru. Editura refuză retragerea, afirmând că publicarea lor ar ajuta comunitatea de romi. Noua legislație aducea măsuri represive împotriva romilor, ceea ce a condus, în câțiva ani, la o deteriorare a condițiilor sociale, fără posibilitatea practicării meseriilor tradiționale ca principală sursă de venit.
Creația literară a poetei Bronisława Wajs nu reflectă doar destinul romilor. Aceasta trebuie analizată din prespectiva unui proces de trecere al unui popor de la o cultură tradițională orală la cultura scrisă, un proces ce s-a derulat în sute de ani în cazul altor popoare, dar pe care Bronisława Wajs îl interiorizează și îl sintetizează în creațiile sale literare, într-o viață de om. Poeziile sale sunt ancorate în sensibilitatea copilei obligată să se ascundă în vremurile de restriște ale războiului, ale terorii lagărelor morții.
Bronislawa Wajs redă într-unul dintre poemele sale criza profundă a comunității sale, pusă brusc și forțat în fața unei realități care nu se regăsea în modelul lor de viață: „Timpul țiganilor rătăcindu-se/a trecut demult”. Crede, însă, cu tărie în puterea acesteia de a dăinui ca întreg: „o auzi/Rătăcind atunci când vrea să vorbească./Dar săraca, nu are nici un discurs/În afară de stropirile cu argint și de oftări./Numai calul, pășunatul ierbii,/Ascultă și înțelege ce suspinări./Dar apa nu se uită în urmă./Se scurge, se scurge mai departe,/Unde ochii nu o vor vedea,/Apa care se risipește”.
După renegarea ei de către comunitatea romă, Bronisława Wajs și-a ars toate poemele scrise, s-a retras în localitatea Gorzów Wielkopolski, unde își va petrece tot restul vieții. Astăzi, în această localitate se află amplasat bustul poetei, dedicat memoriei acesteia. De asemenea, o placă memorială a fost amplasată pe fațada casei în care s-a stins din viață.
În 2013, a avut loc premiera filmului „Papusza”, un documentar biografic, alb-negru, în care majoritatea dialogurilor sunt în limba rromani. Filmul a fost regizat de Joanna Kos-Krauze and Krzysztof Krauze, având-o în rolul Papuszei pe actrița Jowita Budnik.
𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 „𝑃𝑟𝑜𝑚𝑜𝑣𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑜𝑛𝑙𝑖𝑛𝑒”. 𝑃𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑁𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝐶𝑢𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑅𝑜𝑚𝑖𝑙𝑜𝑟-𝑅𝑜𝑚𝑎𝑛𝑜 𝐾ℎ𝑒𝑟.
Surse:
https://web.archive.org/.../free.../growinganewskin.htm
https://en.wikipedia.org/wiki/Bronis%C5%82awa_Wajs
Fonseca, Isabel, „Bury Me Standing: The Gypsies and Their Journey”, New York City: Vintage Departures. pp. 3–9. ISBN 978-0307761040.
Tony Gatlif
Tony Gatlif - Regizor (născut în 1948)
Tony Gatlif este un regizor francez de etnie romă care lucrează și ca scenarist, compozitor, actor și producător. ,,Gadjo Dilo” și ,,Korkoro” sunt două dintre cele mai cunoscute filme pe care le-a regizat.
Iul Brynner
Iul Brynner - Actor (1920-1985)
Yul Brynner a fost un actor de teatru, film și producător de televiziune. Rolurile interpretate de acesta, succesul fulminant și aprecierea publicului i-au determinat pe critici să îl numească „regele Hollywood-lui”.
Despre originea și locul său de naștere, actorul a lăsat loc de interpretări, dat fiind inconsecvența acestuia în declararea locului său de naștere sau a originii sale. Varianta preferată de actor a fost că s-a născut la Sakhalin (Rusia), tatăl său, spune acesta, fiind mongol, iar mama provenea dintr-o familie de romi din România. În cartea biografică realizată în 1989 de către fiul acestuia, Rock Brynner, locul nașterii este menționat ca fiind Vladivostok, data nașterii fiind iulie 1920. Mama acestuia, Marousia Dimitrievna, născută Blagodidova, a studiat teatrul și muzica. La scurt timp după ce tatăl abandonează familia, Marousia pleacă împreună cu Yul și Vera, sora sa mai mare, la Harbin, în China; aici, copiii vor merge la școală urmând cursurile unei asociații internaționale, YMCA, cu sediul în Geneva.
Simțind apropierea războiului dintre China și Japonia, mama acestuia îi ia pe cei doi copii și pleacă la Paris, în Franța. Brynner începe să cânte în cluburile de noapte rusești balade, cântece rusești și cântece tradiționale ale romilor, împreună cu sora sa, Vera. Timp de cinci ani, acesta devine membru al unei trupe de teatru în care va evolua ca trapezist. În 1940, Yul Brynner emigrează împreună cu mama sa în SUA, acolo unde se află deja sora acestuia. În timpul războiului, acesta a lucrat la radio, fiind cel care reda în limba franceză informațiile de război.
Succesul îl cunoaște încă de la debutul său din 1941, pe scenă, în comedia „A XII-a noapte” de William Shakespeare. Joacă apoi în numeroase producții teatrale, fiind distribuit, în 1946, în rol principal în spectacolul de teatru „Lute Song”. Brynner va fi remarcat de importanți oameni din industria cinematografică, deschizându-se, astfel, o nouă pagină în cariera artistului, odată cu debutul său în filmul „Port of New York” (1949), în care joacă rolul unui traficant.
Timp de patru ani, Brynner susține 1246 de reprezentaţii pe Broadway în rolul regelui Mongkut, iar în 1956 apare în versiunea ecranizată, alături de Deborah Kerr, rol pentru care primește premiul Academiei de Film pentru cel mai bun actor. Filmul „The King and I” a fost nominalizat la 9 premii Oscar, câștigând cinci premii, incluzând premiul pentru cel mai bun actor. Succesul înregistrat a marcat peste 4500 de reprezentații, ultima cortină fiind trasă în anul 1985.
De-a lungul carierei sale, Brynner a jucat în peste 50 de filme, înregistrând aprecierea criticilor, dar și a publicului. A jucat în roluri principale în filme celebre ca „Cele 10 porunci” (1956), regizat de Cecil B. DeMille, în care l-a interpretat pe Ramses, regele Egiptului și rolul unui om de afaceri în „Anastasia” (1956). A interpretat personajul lui Dmitri Fyodorovici Karamazov în ecranizarea „The Brothers Karamazov” (1958). A fost Chris Larabee Adam în „The Magnificent Seven” (1960), rol pentru care a fost nominalizat la Laurel Awards. Brynner l-a interpretat pe Solomon în filmul „Solomon and Sheba”, alături de Gina Lollobrigida, Georges Sanders, Marisa Pavan, John Crawford și David Farrar, filmul regizat de King Vidor. Un alt rol memorabil interpretat de Yul Brynner a fost un pistolar robot, în filmul științifico-fantastic „Westworld” (1973). Brynner a continuat să apară în cinematografe până la mijlocul anilor `70.
În 1967, lansează albumul de muzică „Eu și Țiganii: Yul Brynner cântă cântece țigănești” („The Gypsy and I: Yul Brynner Sings Gypsy Songs”). Apartenența sa la cultura romă a fost constantă de-a lungul întregii sale vieți, exprimată public de însuși Yul Brynner, care, în 1977, devine președinte onorific al organzației internaționale a romilor „Romani UNIA”, statut pe care îl va deține până la sfârșitul vieții.
Yul Brynner se stinge din viață într-un spital din New York, în anul 1985. A fost îngropat în Franța, la Luzé, în cimitirul mănăstirii ortodoxe Saint-Michel-de Bois-Aubry.
𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 „𝑃𝑟𝑜𝑚𝑜𝑣𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑜𝑛𝑙𝑖𝑛𝑒”. 𝑃𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑁𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝐶𝑢𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑅𝑜𝑚𝑖𝑙𝑜𝑟-𝑅𝑜𝑚𝑎𝑛𝑜 𝐾ℎ𝑒𝑟.
Surse:
https://en.wikipedia.org/wiki/Yul_Brynner#cite_note-31
https://www.britannica.com/biography/Yul-Brynner
Andrea Pirlo
Andrea Pirlo - Jucător de fotbal (născut în anul 1979)
Este un jucător italian de fotbal, care a ocupat poziția de mijlocaș defensiv.
Fostul ,,italian internațional” are în palmares două Ligi ale Campionilor, şase titluri de campion în Seria A, două Cupe și trei Super Cupe ale Italiei, două Supercupe ale Europei şi un Mondial al cluburilor, câștigat cu două dintre cele mai titrate echipe din Seria A, AC Milan și Juventus.
Nicolae Gheorghe
Nicolae Gheorghe - Sociolog și activist (1946-2013)
Nicolae Gheorghe se naște pe 12 noiembrie 1946 la Roşiorii de Vede, al treilea copil după două surori mai mari, Gheorghiţa şi Silvia. Tatăl (Anghel) provine dintr-o familie de zlătari, iar mama, (Floarea) era descendenta unei familii de vătraşi şi lăutari.
• 𝟏𝟗𝟓𝟓 (aprox.): Când avea 9 ani, se mută cu familia la București. Locuiesc cu chirie în cartierul Domenii şi urmează cursurile şcolii generale din cartier. Continuă să fie un elev eminent, dar apar şi primele răutăţi ale unor colegi legate de înfăţişarea sa. Se refugiază în lectură şi alege să urmeze cursurile licelului militar de la Câmpulung Moldovenesc. Stă la internat chiar şi în zilele libere.
• 𝟏𝟗𝟔𝟒: Termină liceul militar și se înscrie la Şcoala Militară de la Sibiu, pe care o întrerupe din cauza unui accident nefericit.
• 𝟏𝟗𝟔𝟖: După armată, intră la Secţia de Sociologie a Facultăţii de Filosofie din Universitatea Bucureşti. Termină ca șef de promoție, cu media 10,50 (10 pentru rezultatele examinărilor și 50 sutimi în plus pentru meritele excepționale în activiatea sa ca lider al studenților); în timpul facultăţii este preşedintele asociaţiei studenţilor comunişti.
• 𝟏𝟗𝟕𝟐: După facultate, este angajat la Centrul de Cercetări Sociologice din București, departamentul de sistematizare rurală. Încep căutările sale, căutări pentru răspunsul la întrebarea ce l-a acompaniat constant: „Cine sunt eu?”.
• 𝟏𝟗𝟕𝟑: Face primele vizite pe teren la romii cortorari din Ţara Făgăraşului. Descoperă cu fascinaţie oameni mândri că sunt romi, spre deosebire de romii asimilați cum sunt cei din propria familie, care-și ascund originea. Impulsionat de mândria acestora, începe să-și asume identitatea etnică. Are contact frecvent cu cercetători străini.
• 𝟏𝟗𝟕𝟒: La Bucureşti are loc Conferinţa Mondială pentru Populaţie, unde participă. În acest an şi partidul comunist lansează o cercetare despre romi pentru care este cooptat și Nicolae Gheorghe. Devine tot mai interesat de organizarea politică a romilor (în dauna cercetării științifice).
• 𝟏𝟗𝟖𝟐: Trimite la Europa Liberă, sub pseudonimul Alexandru Danciu, o scrisoare în care pune în lumină rasismul și xenofobia politicii regimului comunist, în care romii devin vinovații de serviciu. Denunță de asemenea abuzurile miliției, ce descindea cu câini în zorii zilei în comunități, agresând femei și copii - sau care bătea tineri, pentru a-i face să mărturisească infracțiuni pe care nu le-au înfăptuit. În acelaşi an, primeşte o invitaţie de participare în India la un simpozion științific derulat în timpul unui festival ținut la Chandigarh, o localitate din Rajastan, locul simbolic de origine al romilor. Autorităţile nu îi acordă viza de plecare.
• 𝟏𝟗𝟖𝟑: Scrie statutul formei de asociere „Phralipe le Romengo”/„Vecinătatea romilor din județul Sibiu” (condusă de Ion Cioabă), o formă de asociere culturală a romilor căldărari, care va fi adoptată și de căldărarii din alte orașe (Târgu Jiu, Vîlcea etc). Deși alergice la orice formă de organizare etnică, autoritățile se pare că o tolerează. Este perioada când devine apropiat de familia Cioabă, asigurând secretariatul activității lui Ion Cioabă.
• 𝟏𝟗𝟖𝟒: Ajută la organizarea unui festival al romilor la Costești, Vâlcea, un loc de pelerinaj anual al romilor căldărari din toată țara; este primul festival al romilor din România, despre care scrie un articol publicat în revista internațională de studii romani: „Roma”. Anul următor, autoritățile nu mai aprobă ediția a doua.
• 𝟏𝟗𝟖𝟗: Revoluţia îl prinde în stradă. Se duce la Comitetul Central şi rămâne acolo până la terminarea violenţelor. Primeşte certificat de revoluţionar semnat de Ion Iliescu. Nu îl foloseşte niciodată pentru a obţine favoruri personale. Scrie un memoriu adresat Frontului Salvării Naționale în care prezintă situația romilor.
• 𝟓 𝐢𝐚𝐧𝐮𝐚𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟗𝟎: Ion Iliescu face o declarație despre minorităţile naţionale, care a dus la constituirea unui Departament pentru minorităţi în cadrul CPUN. Nicolae Gheorghe este numit consilier pentru romi în CPUN.
• 𝟏𝟔 𝐟𝐞𝐛𝐫𝐮𝐚𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟗𝟎: Participă la constituirea Uniunii Democratice a Romilor, o formațiune politică pentru care, la primele alegeri libere, va face campanie electorală în comunitățile rome.
• 𝐌𝐚𝐢 𝟏𝟗𝟗𝟎: Strânge asociațiile de romi deja constituite într-un „sindicat” umbrelă: Federația Etnică a Romilor. Este unul dintre secretarii federației alături de Vasile Burtea, Vasile Ionescu și Ivan Gheorghe. Tot în 1990, urmare a devastării de către mineri a cartierelor de romi din Bucureşti din 14 -15 iunie, convinge Comisia pentru Securitate şi Cooperare în Europa să includă în Declaraţia sa problematica romă în termeni de securitate, fapt care îi aduce critica statului român pentru denigrarea imaginii României în exterior.
• 𝟏𝟗𝟗𝟏 – 𝟏𝟗𝟗𝟑: Este vicepreședinte al IRU, Uniunea Internațională a Romilor, o asociaţie căruia îi rămâne fidel mulţi ani, în ciuda atacurilor personale primite de-a lungul timpului. Comunicarea cu unii lideri ai acestei formaţiuni începe din perioada comunistă, alături de Ion Cioabă și mai tânărul Florin Cioabă.
• 𝟏𝟗𝟗𝟐: Primeşte premiul pentru drepturile omului al statului francez. Premiul îl foloseşte pentru un program comprehensiv de intervenţie în comunităţile afectate de conflicte intertenice: Mihail Kogălniceanu şi Vălenii Lăpuşului, printre primele proiecte de intervenţie locală în care instrumentarea cazurilor de abuz şi accesul la sănătate şi educaţie erau baza acțiunii locale. Adună în jurul său o grupă de tineri romi dedicați luptei împotriva rasismului pentru care devine mentor.
• 𝟏𝟗𝟗𝟑: Primeşte premiul Bruno Kreisky la Viena pentru servicii aduse drepturilor omului în Europa. Co-fondează asociaţia Romani CRISS alături de oameni din generaţia sa, dar şi de tinere şi tineri ce lucrau cu el în acea perioadă. Federația Etnică a Romilor, Centrul de Cercetări despre Țigani al Universității Sorbona și Institutul de Sociologie al Academiei Române sunt instituțiile ce contribuie la înființarea și construcția Romani CRISS. Organizația devine una dintre cele mai reprezentative pentru drepturile romilor în România şi în Europa și, în același timp, şcoala de activism pentru noi generații de activiști romi.
• 𝟏𝟗𝟗𝟓: Iniţiază o campanie în favoarea adoptării termenului de rom. Această campanie a fost o reacție împotriva unui Memorandum al Guvernului României aplicat printr-o circulară internă trimisă către toate instituțiile. Acesta propunea oficializarea termenului de „țigan” pentru că termenul de rom aducea prejudicii de imagine României. În acel an, reacția a fost în principal împotriva felului abuziv și netransparent în care decizia a fost luată: cu un deputat rom în parlament la acea vreme, cu un consiliu al minorităților naționale, nicio consultare publică nu a fost organizată. Un al doilea Memorandum al Guvernului, din 2000, spune că termenul de rom e cel adecvat.
• 𝟏𝟗𝟗𝟕: Primeşte pentru Romani CRISS premiul Uniunii Europene şi Statelor Unite pentru Drepturile Omului şi Democraţie. Premiul a mai fost acordat altor două asociații din România: Liga Pro Europa condusă de Smaranda Enache și Societatea de Analize Feministe – AnA condusă de Laura Grunberg.
• 𝟏𝟗𝟗𝟕 - 𝟏𝟗𝟗𝟗: Este printre promotorii „Grupului de lucru al asociaţiilor romilor”, partenerul Guvernului României în negocierile pentru o strategie naţională pentru romi.
• 𝟏𝟗𝟗𝟗 - 𝟐𝟎𝟎𝟔: Este senior adviser al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa pentru Punctul de Contact pentru Romi şi Sinti (al cărui arhitect este încă din 1990, ca în 1994 să fie înfiinţat).
• 𝟐𝟎𝟎𝟑: În mandatul său elaborează „Planul de acţiune pentru îmbunătaţirea situaţiei romilor în spaţiul OSCE”, plan ce va fi adopat de către Consiliul Ministerial OSCE la conferinţa de la Maastricht, 2003.
• 𝟐𝟎𝟎𝟕: Revine în România. Începând cu această dată, Nicolae Gheorghe alege să se prezinte ca cetăţeanul Gheorghe, postură din care va susține toate demersurile sale ulterioare, la nivel internaţional sau național, de activism în slujba drepturilor romilor.
• 𝟐𝟎𝟎𝟗 – 𝟐𝟎𝟏𝟑: Diagnosticat cu un cancer avansat, face naveta la Salerno, Italia unde se tratează. Fiind la tratament, începe să se documenteze despre situația migranților romi din România, din regiunea Campania. Intră în contact cu asociații și activiști italieni. În 2013, publică eseul „Alegeri de făcut și prețuri de plătit” în cartea „De la victimizare la conștiința cetățenească: calea pentru integrarea romilor”, publicată în versiunea originală în 2013 la Budapesta, tradusă în limba română şi publicată în România la editura CNCR-RK în 2015.
𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 „𝑃𝑟𝑜𝑚𝑜𝑣𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑜𝑛𝑙𝑖𝑛𝑒”. 𝑃𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑁𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝐶𝑢𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑅𝑜𝑚𝑖𝑙𝑜𝑟-𝑅𝑜𝑚𝑎𝑛𝑜 𝐾ℎ𝑒𝑟.
Surse:
• CNCR-RK, Biţu, Nicoleta, „Nicolae Gheorghe. O viață dedicată romilor”, Ed. Centrului Național de Cultură a Romilor, București, 2016
• http://nicolaegheorghe.ro/
• http://www.theromanielders.org/elders/2/5/
Django Reinhardt
Django Reinhardt - Jazz man (1910-1953)
Django Reinhardt a fost unul dintre cei mai mari chitariști de jazz pe care i-a avut Europa, stilul său unic rămânând până astăzi inegalabil. S-a născut la Pont-à-Celles, în Belgia, într-o familie de romi „sinte”, cunoscută în Franța ca romi „manouche”. Termenul „manouche”, ce înseamnă în limba romani „ființă umană”, definește un subgrup etnic ale cărui legături familiale se regăsesc în Germania, Olanda, Italia. Tatăl său a fost Jean Eugen Wiess, care a luat numele soției sale, și anume Laurence Reihardt. Certificatul de naștere al lui Django a fost înregistrat la Paris, după domiciliul mamei acestuia.
Copilăria lui Django a fost strâns legată de carvana și de viața în rulotă. Django a fost atras de muzică încă din primii ani de viață, fiind înconjurat de muzica intrepretată de frații acestuia și tatăl său, care fondaseră o trupă la Paris. La început, Django învață să cânte la vioară. Avea 12 ani când a primit în dar o chitară banjo, pe care a exersat singur, imitând așezarea degetor pe corzi în timp ce îi urmărea, ocazional, interpretand pe frații săi sau pe diferiți chitariști ai vremii. La vârsta de 15 ani, deja cânta pe străzi sau terase la Paris, împreună cu fratele său, Joseph. În 1927, Django se căsătorește cu Florine Bella Mayer, o fată romă din aceeași comunitate a manoushilor.
În 1928, Django realizează primul său album, acompaniindu-i pe acordeoniștii Maurice Alexander, Jean Vaissade, Victor Marceau, alături de cântăreața Maurice Chaumel. Odată cu acest album, numele lui Django devine larg cunoscut, astfel că britanicul Jack Hilton vine la Paris să îl asculte. Hilton îi oferă un job, pe care acesta îl acceptă. Destinul avea, însă, un alt parcurs pentru Django înainte ca acesta să înceapă efectiv colaborarea. În noaptea de 2 noiembrie 1928, izbucnește un puternic incendiu în rulota pe care el și soția sa o aveau în caravană. Django suferă puternice arsuri pe mâini și pe picioare, astfel că două dintre degetele de la mâna stângă nu le-a mai putut folosi, iar pentru piciorul drept, doctorii au propus amputarea. Django refuză operația și după 18 luni de spitalizare, părăsește spitalul. Se întoarce la chitară, inventându-și o repoziționare a degetelor pe corzi. În următorii ani, abordează o gamă largă de stiluri muzicale, apropiindu-se de jazz-ul american reprezentat de James Armstrong și Duke Ellington.
Django Reinhardt a cântat și înregistrat alături de cei mai mari muzicieni de jazz, memorabilă fiind interpretarea alături de Louis Amstrong într-o emisune de radio difuzată în Franța. Reinhardt a înregistrat peste 40 de albume. De asemenea, a înregistrat alături de muzicieni de jazz din America, precum Coleman Hawkins și Benny Carter. Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără „Minor swing”, „Daphne", „Belleville", „Djangology", „Swing '42" și „Nuages”.Începând cu 1934 până în 1939, Django a fondat la Paris, alături de violonistul Stéphane Grappelli, trupa „Quintette du Hot Club de France”, o formație de jazz, prima de acest gen care avea chitara ca instrument solo principal. De asemenea, a fondat alături de frații săi, Joseph, Roger Chaput și Louis Vola, ansamblul de corzi „Quintette”.
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial îl determină pe artist să părăsească Marea Britanie, unde se afla în turneu alături de prietenul său, Grapelli, care alege să rămână la Londra. Revine în Franța, unde încearcă să-și continue muzica. Reinhardt simte pericolul, regăsindu-se într-o situație catastrofală, fiind rom și muzician de jazz, ambele carateristici fiind desființate de ideologia nazistă. Romii erau o țintă, însă membrii familiei reușiseră să fugă din Paris. Încercările lui Django Reinhardt de a părăsi Franța ocupată de naziști au eșuat, fiind prins la granița cu Elveția și trimis înapoi la Paris, unde va rămâne până la sfârșitul războiului. Una dintre meodiile sale, compusă în 1940, „Nuages", a devenit imnul neoficial al Parisului ca simbol al libertății. În timpul unui concert susținut la Salle Pleyel, popularitatea cântecului ajunsese atât de mare încât publicul a cerut interpretarea piesei de trei ori la rând. Albumul a fost vândut în peste 100.000 de copii.
După război, acesta se va reîntâlni cu Grapelli la Londra, iar în 1946 susține primul său turneu în SUA, alături de orchestra condusă de Duke Ellington. Revine acasă în 1947, reintegrându-se în stilul de viață manoush. În 1951, Reinhardt se retrage la Samois sur Seine, în apropiere de Fontainebleau, unde a trăit până la moartea sa, survenită în urma unui atac cerebral în 1953.
Stilul interpretativ al lui Django a influențat majoritatea interpreților de jazz tradițional din lume. În memoria lui sunt organizate anual, atât în Europa, cât și în SUA, festivaluri de muzică jazz. În fiecare an, la Samois are loc Festivalul de Jazz „Django Reinhardt”, acolo unde Django a trăit ultimii săi ani din viață. Aici, se întâlnesc frații, fiii, nepoții și admiratorii muzicii acestuia pentru a-i aduce un omagiu artistului. Evocând personalitatea lui Django, marele violonist Stéphane Grappelli spunea că între el și Django a existat o comunicare dincolo de limitele date, de repertoriul stabilit sau nu, de locul sau de momentul concertelor susținute. Nicio repetiție nu ar fi surprins ceea ce se întampla în momentul spectacolelor în care comunicarea dintre ei se desfășura prin „puterea gândului”.
Django Reinhardt a fost considerat de către cei care îi cunoșteau muzica un „rege al romilor”. Django nu a negat niciodată originea sa romă. Într-un interviu la radio, Django Reinhardt afirma: „romii din toată lumea și de secole au cântat cântece religoase. Am compus această melodie euharistică pentru pian și orgă”, oferind-o romilor drept ofrandă, mulțumire și recunoștință pentru neamul său, în care s-a format ca om și artist.
𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 „𝑃𝑟𝑜𝑚𝑜𝑣𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑜𝑛𝑙𝑖𝑛𝑒”. 𝑃𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑁𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝐶𝑢𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑅𝑜𝑚𝑖𝑙𝑜𝑟-𝑅𝑜𝑚𝑎𝑛𝑜 𝐾ℎ𝑒𝑟.
Surse:
https://www.youtube.com/watch?v=gcE1avXin
https://www.youtube.com/watch?v=4W-pcwx1c14
Johnny Răducanu
Jazz man (1931-2011)
Pe numele său real Răducan Crețu, s-a născut pe 1 decembrie 1931, în Brăila, într-o familie de romi cu tradiții muzicale de peste trei sute de ani, de pe timpul lăutarului Petre Crețul Solcan. Johnny Răducanu s-a remarcat ca un talentat interpret de jazz la contrabas încă de la 19 ani. A făcut studii muzicale la Iași și Cluj, apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București (clasa contrabas, 1953-1956).
La vârsta de 22 ani, s-a alăturat formației Mariei Tănase, în calitate de contrabasist, susținând concerte în capitală şi în ţară. În anii ’50, a cântat în cluburi din Mamaia, iar între anii 1957 şi 1971 a fost membru al orchestrei Casei de discuri „Electrecord”. A lansat numeroase albume precum „Jazz trio” (1966), „Jazz in my country” (1967), „Confesiuni” (1979), „Impresii” (1981), „Jazz Made in Romania” (1987), „Johnny and His Friends” (1998), „Jazz Behind the Carpathians: Johnny Raducanu meets Tedora Enache” (1999), „Jazz antifanariot” (2002), „Jazz Made in Romania/Johnny Raducanu and Teodora Enache Live in San Francisco” (2002), „Jazz Bestament” (2005) „Chamber Jazz Music” (2008) sau „Inside Stories-Jazz Poems” (2009), păstrând filonul lăutăresc al muzicii, ce se regăsește în compoziția sa de jazz.
A susținut numeroase concerte nu doar în țară, dar și în străinătate: Moscova, Suedia, Olanda, Germania, Spania, Franța, Grecia, Belgia, Elveția și Statele Unite. A colaborat cu muzicieni importanţi ai lumii: trompetistul Art Farmer, trombonistul Slide Hampton, pianiştii Friedrich Gulda şi Guido Manusardi. Johnny Răducanu a abordat şi compoziţia, scriind numeroase piese de jazz, dar şi de muzică uşoară, precum „Vechiul port”, „De mult într-o carte”, „Nu veni, nu pleca”, „Mă cheamă marea”, „Iarna, iarna”. A compus muzică și pentru piesele de teatru: „Livada cu vişini'', „Moliere'' şi „Don Juan”.
Din 1971, Johnny Răducanu a devenit membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, iar în anul 1976 a primit „Diploma de merit” oferită de Departamentul Cultural al Statelor Unite pentru activitatea sa muzicală. În 1987, a devenit membru de onoare al Academiei „Louis Armstrong” din New Orleans.
În anul 2002, apare primul său volum autobiografic, „Singurătatea, meseria mea”, la Regent House Printing & Publishing, iar în anul 2005, cel de-al doilea – „Țara lui Johnny”, la editura Vivaldi. La 8 decembrie 2011 a fost lansată cartea „Johnny Răducanu – 30 de miniaturi pentru pian”, apărută la Editura Tracus Arte, iar începând din anul 2013, la Brăila, are loc anual Festivalul Internațional de Jazz „Johnny Răducanu”, organizat de Consiliul Județean Brăila, „în scopul omagierii ilustrului brăilean Johnny Răducanu, al perpetuării operei sale și a personalității sale artistice distincte”.
În aprilie 2010, Johnny Răducanu şi Aura Urziceanu au susținut, la Sala Palatului, un concert special, alături de unul dintre cele mai celebre big-band-uri din lume, Duke Ellington Orchestra.
Johnny Răducanu a îmbogățit România prin muzica pe care a compus-o. Îndrumător activ al tinerei generații, Johnny Răducanu este considerat un veteran al muzicii românești de jazz, lăsând în urmă o moștenire artistică de neprețuit.
𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 „𝑃𝑟𝑜𝑚𝑜𝑣𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑜𝑛𝑙𝑖𝑛𝑒”. 𝑃𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑁𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝐶𝑢𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑅𝑜𝑚𝑖𝑙𝑜𝑟-𝑅𝑜𝑚𝑎𝑛𝑜 𝐾ℎ𝑒𝑟.
Petru Maior
Petru Maior - Istoric și scriitor (1756-1821)
Acesta este un reprezentant important al intelectualității românești transilvănene, membru al Școlii Ardelene, militant pentru drepturile românilor ardeleni.
A participat împreună cu Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu și alți corifei la elaborarea Memorandumului Supplex Libellus Valachorum, un document care stă la baza emancipării socio-politice a românilor.
Ion Budai Deleanu
Ion Budai Deleanu - Scriitor (1760-1820)
Scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene, este o personalitate marcantă în istoria României.
Ioan Budai Deleanu este autorul ,,Ţiganiadei”, prima epopee din literatura română.
Într-una dintre scrisorile către Petru Maior, acesta afirma:
”Cea mai de pe urmă, să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să perceapă ce fel de strămoși au avut și să învețe a nu face și ei doară nebunii asemene, când s-ar tâmpla să vie cândva la o tâmplare ca aceasta. […]
m-am îndemnat a face o cercare: de s-ar putea face și-n limba noastră, adecă cea românească (căci a noastră, cea țigănească, nu se poate scrie și puțini o înțăleg) cevaș asemne”.
Cristache Ciolac
Cristache Ciolac - Violonist (1870- 1927)
Cristache Ciolac a fost un violonist și compozitor român, de etnie romă, unul dintre primii creatori ai folclorului orășenesc. A reușit, prin maniera sa de interpretare, să ridice tehnica violonistică lăutărească, fiind o influență uriașă pentru stilul dezvoltat mai târziu de Nicolae Buică și Grigoraș Dinicu. Cristache Ciolac s-a născut în 1870 în Bucuresti, într-o familie de muzicieni. A început să cânte în taraful tatălui său ca vioară a doua, la nunți bucureștene și în cârciumile din centrul vechi. În 1890 și-a înființat propriul taraf și a început să cânte la diferite restaurante de cartier și la nunți țărănești de la marginea Bucureștiului. Începând cu anul 1892, a fost solicitat de către localurile centrale. În 1894 a plecat în Belgia, în primul său turneu în străinătate.
În cadrul evenimentelor culturale organizate la Expoziţia Universală de la Paris (1900), a fost invitat de președintele Franței să cânte în grădina palatului Élysée, unde a fost decorat Ofițer de Academie. Cristache Ciolacu îl întâlneşte pe tânărul George Enescu, care a fost în mod deosebit interesat de maniera acestuia de interpretare. George Enescu avea să culeagă 40 de melodii lăutărești, un fond de muzică lăutărească valorificat cu măiestrie și recunoștință atât în operele sale, cât și în interviurile ce aveau să fie acordate de marele compozitor.
Taraful lui Ciolac era chemat de oficialități să încânte și urechile monarhilor şi ale altor persoane distinse de la Curtea Regală Română. În 1911, Cristache Ciolac, împreună cu taraful său, a cântat la majoratul viitorului rege, Carol al II-lea: „Carol a cerut o masă cu câțiva prieteni, pentru care să fie adus Ciolac, apoi să le fie îngăduit să danseze. Regele i-a împlinit dorința și iată că la obișnuita masă de la Peleș au fost invitați un grup de prieteni și a cântat Ciolac. La Peleș, masă cu lăutari!” (Dan C. Mihăilescu, „Castelul, bibilioteca, pușcăria”, ed. Humanitas, 2013).
Printre admiratorii lui Cristache Ciolac din această perioadă se numărau și scriitorii Alexandru Vlahuță, Octavian Goga și Barbu Delavrancea. Aceștia i-au dat lui Ciolac următorul autograf: „Să trăiești dragă Ciolac! Patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta, și numai tu știi s-o spui și boierilor”. În jurul anului 1914, Cristache Ciolac deținea supremația tuturor lăutarilor bucureșteni, fiind aproape unanim recunoscut drept cel mai bun lăutar violonist din București.
În 2010, Muzeul Național „George Enescu” a găzduit expoziţia „George Enescu şi muzica lăutarilor români”. În cadrul expoziției au fost prezentate materiale documentare ce prezintă legăturile lui George Enescu cu lăutarii epocii în care a trăit. Printre documentele şi înregistrările expuse, s-au aflat şi compoziţiile și interpretările lăutarului Cristache Ciolac, în secțiunea „Înregistrarea şi valorificarea folclorului lăutarilor”.
𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 „𝑃𝑟𝑜𝑚𝑜𝑣𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑜𝑛𝑙𝑖𝑛𝑒”. 𝑃𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑁𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝐶𝑢𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑅𝑜𝑚𝑖𝑙𝑜𝑟-𝑅𝑜𝑚𝑎𝑛𝑜 𝐾ℎ𝑒𝑟.
Surse:
Cosma Viorel, Editura muzicala, Bucuresti 1960
Dan C. Mihăilescu, „Castelul, bibilioteca, pușcăria”, ed. Humanitas, 2013 (https://books.google.ro/books…)
http://www.romania-muzical.ro/…/audio-george-e…/1368481/15/2
http://dragusanul.ro/radu-d-rosetti-cristache-ciolac/
Ștefan Ruha
Ștefan Ruha - Violonist (1931-2004)
A absolvit Conservatorul ,,Gheorghe Dima” din Cluj.
I s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.
În anul 1973 a fost ales să înregistreze coloana sonoră a filmului „Ciprian Porumbescu”.
Ion Barbu
Ion Barbu - Poet și matematician (1895-1961)
Având numele real, Dan Barbilian, a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.
“[…] Barbu/Barbilian era o figură vie a oraşului. Imaginea lui impunătoare de „om oacheş venit din Wallachei”, cu mustaţa enormă nietzscheană, cu mâniile lui celebre - de pildă, când i s-a contestat originea ţigănească: ”Îţi crăp capul!”, striga el, ridicând bastonul, la Capşa, asupra lui Lemnaru, care îi spunea că era, de fapt, „armean, nu ţigan, cum te grozăveşti”. „Am venit aici ca rob, cu cuceritorii!”, spunea Barbilian cu voce tunătoare. Niciodată robia nu primise un mai pregnant elogiu.[…]”.
Ion Vianu – Amor intellectualis
Anton Pann
Anton Pann - Scriitor și compozitor (1790-1854)
Anton Pann s-a născut la Sliven, pe teritoriul Bulgariei, anul de naștere fiind incert, aproximat a fi între 1794-1796. Tatăl său, Pantoleon Petrov era rom căldărar, iar mama sa, Tomaida, provenea dintr-o familie de origine greacă. Tatăl său practica meșteșugul topirii și prelucrării cuprului, specific romilor căldărari.
În urma izbucnirii Războiului Ruso-Turc, Anton Pann, împreună cu mama sa şi ceilalţi doi fraţi, se refugiază la nordul Dunării, stabilindu-se pentru o vreme la Chişinău. Calitățile muzicale (era un bun cunoscător al muzicii vocale şi instrumentale), precum şi abilitățile lingvistice (vorbea greacă, slavonă, turcă și română) îl vor ajuta pe tânărul Anton să devină un important cântăreţ de muzică religioasă, acesta devenind membru al Corului Ortodox din Chişinău. După 1812, Anton Pann se mută la Bucureşti, unde îşi perfecţionează cunoştintele muzicale sub îndrumarea profesorului Dionisos Foteinos. De asemenea, frecventează cursurile şcolii de muzică religioasă fondată de Petros Ephesios.
Mitropolitul Dionisie Lupu îl numeşte membru în comisia pentru traducerea cântǎrilor bisericești din greacă în română, timp în care continuǎ sǎ cânte pe la biserici și sǎ fie profesor de muzicǎ la diverse școli. În anul 1830, Anton Pann deschide seria tipăriturilor cu conținut religios şi laic, reuşind să pună la dispoziţia stranei toate cântecele religioase. Pe fondul activităţii sale desfăşurate la strana diferitelor mănăstiri, în perioada 1842-1851, cu sprijinul mitropolitului Neofit, Anton Pann este angajat ca profesor de muzică la Seminarul Teologic din București. În paralel, a cântat la strana de la Biserica Albă. Anton Pann s-a apropiat și de muzica lăutarilor, el însuși devenind membru al unui taraf de lăutari, ceea ce, mai târziu, îi va da posibilitatea să tipărească primele transcrieri muzicale din repertoriul romilor lăutari, publicate la tipografia sa la Biserica Olari din București. Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Anton Pann, amintim „Până când nu te iubeam” și „Bordeiaș, bordei, bordei”.
În preajma Revoluţiei de la 1848, Anton Pann compune linia melodică pentru poemul „Un Răsunet”, scris de poetul Andrei Mureşanu, cunoscut apoi sub denumirea „Deşteaptă-te române!”. Începând cu 1990, poemul a devenit imnul naţional al României. În 1850, Anton Pann a realizat o versiune muzicală a rugăciunii „Tatăl nostru”. Între 1852-1853, scrie celebrele sale „Culegeri de proverburi sau Povestea vorbii. De prin lume adunate şi iarăşi la lume date”, lucrări care l-au făcut unic în literatura românească. Personalitatea lui Anton Pann, diversitatea activităţilor iniţiate şi dezvoltate de acesta aveau să-l determine pe Mihai Eminescu să-l includă, alături de alţi scriitori români, în poezia „Epigonii”, cu una din cele mai frumoase caracterizări: „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”.
Anton Pann este unul dintre fondatorii literaturii populare culte din România. Specialiștii în arta muzicală îl consideră un creator de geniu în muzica religioasă, dar și laică, prin modul în care surprinde Orientul și Occidentul prin simplitatea sunetului, până la esențializare în scriitura muzicală. Anton Pann a rămas în literatura românească ca unul dintre scriitorii care, cu isteţimea cuvântului întipărit în povestirile, proverbele, fabulele şi istorioarele sale, a fascinat şi fascinează şi astăzi pe cei mai distinşi oameni de cultură.
Mircea Lăcătuș
Mircea Lăcătuș - Sculptor (născut în anul 1962)
Mircea Lacatus s-a născut în 1962, la Gherla, în județul Cluj. A absolvit Liceul de Artă din Arad și a continuat studiul artei la Universitatea Națională de Arte din București, pe care a absolvit-o în 1989 cu o diplomă în sculptură, restaurare și pedagogie. După absolvire, acesta se mută la Viena, în Austria, unde locuiește și lucrează timp de 22 de ani. În acest timp, a obținut o diplomă de master în artă de la Universitatea din Viena și a lucrat ca artist independent la Opera de la Viena.
Mircea Lacatus a avut numeroase expoziții personale și de grup în toată lumea, fiind invitat în mod regulat să participe la simpozioane internaționale în țări precum Ungaria, Croația, Austria, Israel, SUA, India și Japonia. În prezent, locuiește în Huntsville, Alabama, iar în ultimii ani a fost artist invitat la facultatea Universității Alabama din Huntsville și a Universității Oakwood. „Altar”, „Arca lui Noe”, „Adam şi Eva” „Fereastra”,„Maternitate”, „Joaca” sunt doar căteva dintre lucrările artistului.
Îl regăsim pe Mircea Lacatus și în ipostaza de scriitor. În 2007, după ce și-a prezentat lucrările poetice în cadrul EXIL LITERATURPREISE, o competiție pentru promovarea literaturii autorilor care provin dintr-o cultură diferită, i s-a oferit oportunitatea de a-și publica poeziile. Astfel, în anul 2009, la Viena, Mircea Lacatus a publicat, la editura Exil, volumul bilingv de poezii „construiam o cetate în jurul părinților mei”/„rund um meine eltern eine burg”. Cartea cuprinde poeme în limba germană și în limba română. În 2018, Mircea Lacatus a publicat, sub îndrumarea Centrului Național de Cultură a Romilor, volumul de poezii „geometria secretă a sufletului”.
George Vasilescu
George Vasilescu - Pictor și Sculptor (născut în anul 1984)
A descoperit desenul la vârsta de 15 ani, când a plecat în Franța.
George Vasilescu lucrează într-o varietate de tehnici, inclusiv pictură în ulei, sculptură în bronz, tencuială și ceramică.
A studiat pictura la Universitatea Națională de Arte din București și în prezent studiază fotografie și video la același institut.
Vasilescu a realizat expoziția ,,Confluențe – influențe în artă?” în vara anului 2014, la Muzeul Țăranului Român.
Mădălin Mandin
Mădălin Mandin - Actor (născut în anul 1983)
Și-a făcut debutul ca actor în timp ce era student la Studioul de Teatru ,,Casandra”. Imediat după ce a terminat Facultatea de Teatru, secția „Actorie”, a jucat în serialul „Cu un pas înainte”, alături de Oana Pellea și Virgil Ogășanu. În același an, 2007, a jucat și la Teatrul de Comedie din București, într-un spectacol intitulat „Domnul Masure”.
Din 2008, joacă alături de trupa de improvizație „Improvisneyland”.
Sorin Aurel Sandu
Sorin Aurel Sandu - Actor (născut în anul 1973 )
Sorin Aurel Sandu s-a născut în 1973, într-o familie de romi vorbitori de limba romani. Tatăl lui era sudor, iar mama a lucrat într-o fabrică de textile. „Când eram copil, făceam spectacole pentru mine și familia mea. Odată, i-am spus unui coleg de clasă că visul meu este să devin actor”, a declarat artistul pentru proiectul RomaRising.
A absolvit Universitatea Politehnică din București, dar a decis să-și continue visul de a deveni actor. Astfel, Sorin este și absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, cu un masterat în „Arta, actorul și lucrul în echipă”.
De-a lungul carierei sale, a jucat în numeroase piese la Teatrul Masca și Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, dintre care amintim: „Comedia Erorilor”, „Othello” și „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash, „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, „Vicleniile lui Scapino” de Jean Baptiste Molière, „Cafeneaua”, „Parcul”, „Oglinda” și „Gigi amoroso” de Mihai Mălaimare și multe altele. În prezent, este actor al Teatrului Stela Popescu, unde a debutat în piesa „Hoțul de mărgăritare”, de Bartolomeu Anania, regizat de Amalia Ciolan.
În 2010, a jucat în primul spectacol de teatru din România în limba romani, „Jekh răt lisăme”, o adaptare după piesa „O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale. Aici a apărut în trei ipostaze: ca traducător al piesei în limba romani, actor și regizor. Patru ani mai târziu, a pus în scenă un spectacol bilingv pentru copii, în română și romani: „Prinţul cel obraznic şi bătrânul înţelept”. În 2018, a regizat și spectacolul „Cerere în căsătorie”, de A.P. Cehov.
Urmându-și pasiunea pentru scris, în paralel cu cea pentru lumea teatrului, Aurel Sandu a publicat două volume de poezii, la editura CNCR-RK: „Transgresiune” (2017) şi „Sete de rotundul vremii - gânduri din caietul galben” (2018).
De asemenea, este și prezentatorul emisiunii „Din viața romilor”, difuzată pe Național TV, în care este înfățișată viața acestora cu multiplele ei aspecte.
Acest material face parte din proiectul „Promovarea personalităților rome în spațiul online”. Proiectul este implementat de Centrul Național de Cultură a Romilor-Romano Kher.
Surse: RomaRising (http://romarising.com/), Caleido (https://bit.ly/3bKkdTN), Teatrul Masca (https://teatrulmasca.wordpress.com/20…/…/02/jekh-rat-lisame/), LiterNet (https://atelier.liternet.ro/…/A-fi-actor-complet-nu-are-leg…).
Eugen Raportoru
Eugen Raportoru - Pictor (născut în anul 1961)
Născut în 1961 la București, Eugen Raportoru este un pictor român de etnie romă. Cu o vocație pentru pictură declarată încă din copilărie, și-a cultivat talentul la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, sub îndrumarea maestrului Ion Brodeală, ce l-a introdus în arta vitraliilor.
Prima sa expoziție a avut loc la cinematograful Grivița, la vârsta de 14 ani. A urmat cursurile de licență și masterat la Universitatea Națională de Arte din Bucuresti, secțiunea pictură. În 2011 a obținut Premiul pentru Pictură acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România.
A avut numeroase expoziții personale și colective la Galeriile de Artă ale Municipiului București, la Muzeul Municipiului București, la Galeria Simeza din București și la Palatul Parlamentului, acestea fiind doar câteva dintre ele.
Însă succesul său s-a întins dincolo de graniţele României. Cu un palmares de peste 20 de expoziții, Eugen Raportoru este singurul artist român de origine romă care și-a expus lucrările în Londra, la Royal Academy of Arts și la Institutul Cultural Român, dar și la Vatican, sub egida UNESCO.
Acest material face parte din proiectul „Promovarea personalităților rome în spațiul online”. Proiectul este implementat de Centrul Național de Cultură a Romilor-Romano Kher.
• Surse: ICR Londra (http://www.icr-london.co.uk/…/the-claim-to-a-face-with-pain…), The Danube Transnational Programme (http://www.interreg-danube.eu/news-and-ev…/project-news/2101), HotNews (https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-23093495-expozitia-rap…).
Zita Moldovan
Zita Moldovan - Actriță (născută în anul 1979)
Zita Moldovan este o actriță, jurnalistă și prezentatoare de televiziune. A studiat actoria și jurnalismul și a jucat în seriale TV precum „Om sărac, om bogat”, difuzat pe PRO TV între 2006 și 2008 și în „Clanul Sprânceană” pentru Antena 3, în 2008-2009.
Zita Moldovan este prezentatoarea emisiunii „Din viața romilor” de la Național TV. Din anul 2014 este co-fondatoarea Companiei de Teatru ,,Giuvlipen”, unde joacă în spectacolele „Gadjo Dildo”, „Albastru Portocaliu”, „Corp Urban” și „Kali Traś” – primul spectacol din România despre Holocaustul romilor.
Zita Moldovan s-a alăturat inițiativei de a fonda Trupa de teatru „Giuvlipen”, alături de actrița si regizoarea romă, Mihaela Drăgan, care propune abordarea problematicii rome și combaterea discriminării prin teatru. Rolurile interpretate de Zita Moldovan abordează tema femeii rome în societatea de astăzi. Unul dintre aceste spectacole este „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?”, construit pe un caz real, prezentat într-o perspectivă complexă, în care fenomenul rasismului a avut urmări tragice în destinul Szomnei Grancsa, o elevă de etnie romă.
Un alt spectacol în care poate fi văzută Zita Molodovan este „Rupți din rădăcini”, în regia lui Bogdan Zamfirescu, un spectacol care a avut premiera la Paris, în 2019.
Mihaela Drăgan
Mihaela Drăgan - Actriță (născută în anul 1986)
Mihaela Drăgan, născută în 1986, este o actriță și dramaturgă de etnie romă, ce aduce în spectacolele sale o puternică critică asupra rasismului, ca fenomen virulent ce amenință comunități, destine, identități. Spectacolele, precum și personajele sale sunt construite pe baza unor povești reale, trecute prin filtrul propriei experiențe.
Printre primele spectacole ale actriței se numără spectacolul de teatru „Del Duma/Vorbește cu mine”, un one-woman show, care militează pentru drepturile femeii rome. Mihaela Drăgan înțelege mișcarea feministă romă ca pe o luptă dublată constant de cea antirasistă. Astfel, în anul 2014, alături de actrița Zita Moldovan, înfiinţează compania de teatru feminist rom „Giuvlipen” .
După o serie de spectacole susținute în numeroase turnee în țară și în străinătate, Mihaela Drăgan performează, având un rol multiplu, în spectacolul de teatru „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?”, în regia lui Mihai Lukács, ce a avut premiera la București, în 2018, la teatrul „Macaz”. În 2019, Mihaela Drăgan performează pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale, din București, în spectacolul „Roma Armee”, produs de teatrul „Maxim Gorki” din Berlin, jucat cu actori romi din Austria, Serbia, Germania, Kosovo, România, Marea Britanie şi Suedia şi cu gadje (ne-romi). În același an, are loc pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, premiera spectacolului bilingv română-romani, „Kali Trash/ Frica neagră”, în regia lui Mihai Lukács, un spectacol „monument viu ridicat în memoria tuturor victimelor rome ale Holocaustului din România, o adaptare liberă după romanul „Cu moartea-n ochi", al scriitorului şi supraviețuitorului rom, Valerică Stănescu.
Mihaela Drăgan a făcut parte din distribuția filmului „Aferim”, în rolul regizat de Radu Jude, film câștigător al ,,Ursului de argint” la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. De asemenea, a fost personajul principal al scurtmetrajului „Magie neagră”, regizat de Fanny Ardant. Ȋn 2017, a fost una dintre cele șase finaliste pentru Premiul Internațional de Teatru Gilder/Coigney din New York. În 2018, a fost recunoscută de PEN World Voices Festival din New York drept unul dintre cei mai de succes zece dramaturgi din întreaga lume. În același an, a fost artist în rezidență la Para Site Hong Kong, iar în 2019, a făcut parte din programul „International Residency for Emerging Playwrights: 2019 Focus Europe” al teatrului londonez Royal Court Theatre.
Acest material face parte din proiectul „Promovarea personalităților rome în spațiul online”. Proiectul este implementat de Centrul Național de Cultură a Romilor-Romano Kher.
• Surse:
https://www.dor.ro/mihaela-dragan-feminism-rom/…
Muzeul Național al Literaturii Române (https://mnlr.ro/dialog-si-lectura-publica-dialog-cu-mihael…/),
Gorki Theatre (https://www.gorki.de/en/company/mihaela-dragan),
Revista Arta (https://revistaarta.ro/ro/author/mihaela/),
Vasile Ionescu (https://www.facebook.com/groups/805159699510565/search/…)
https://mihaela-dragan.com/about/,
Romania Insider (https://www.romania-insider.com/romanian-actress-mihaela-dr…)
https://www.harpersbazaar.ro/viata-mea-culturala-mihaela-d…/
https://evz.ro/kali-tras-frica-neagra-monumentul-viu-ridica…
Doinița Oancea
Doinița Oancea - Actriță (născută în anul 1983)
Este o actriță de etnie romă care a devenit celebră în urma interpretării personajului ,,Minodora” din producțiile românești „Inimă de Țigan”, „Regina” și „State de România”.
În prezent, se axează pe producțiile teatrale, aceasta interpretând personajul principal în piesa de teatru: ,,Marea Ruşine”.