Cuprins

Cuvânt înainte

Repere istorice

Scurtă incursiune în literatura de specialitate cu privire la analiza și clasificarea varietăților romani

Metodologia cercetării

Profilul varietății romani studiate

Caracteristici morfologice

Articolul

Substantivul

Verbul

Pronumele

Adjectivul

Adverbul

Numeralul

Particularități lexicale

În loc de concluzii

Alfabetul limbii romani

Bibliografie

Studiu dialectologic preliminar Idiomul romilor căldărari

Cuvânt înainte

Prin intermediul acestui studiu s-a dorit construirea unei baze de date cu informații descriptive și probe de limbă romani specifice dialectului romilor corturari din Brateiu, care, pe de-o parte, să faciliteze conservarea acestui idiom, iar, pe de altă parte, să constitue o colecție de date pe baza căreia CNCR-RK să poată iniția alte viitoare posibile analize și studii în domeniul lingvisticii, filologiei și a producției de material didactic destinat învățării limbii romani; de asemenea, acest studiu ar putea reprezenta un alt pas în dezvoltarea și ameliorarea uniformizării și studierii limbii romani comune.

Centrul Național de Cultură a Romilor – RK, în contextul comunicărilor cu beneficiarii direcți sau indirecți ai numeroaselor proiecte implementate, romi vorbitori de limba romani sau nu, a identificat existența unei oarecare nevoi de valorizare și promovare a limbii romani, in general, și a varietăților dialectale, în special.

Centrul Național de Cultură a Romilor, încă de la înființarea sa, a manifestat interes și s-a implicat atât în proiecte și acțiuni de păstrare/conservare a limbii romani cât și în cele de promovare/valorizare dar și a facilitării învățării acesteia. Printre proiectele derulate de CNCR-RK, amintim:

• Conferința „Limba romani/i shib romani: bariere şi oportunităţi/pharimata thai shaimata”, 27 iunie 2018.
• Ghidul de conversație în limba romani: „Jeanes Romanes?”.
• Curs practic de limba rromani- Dicționar trilingv.
• Dicționar Dialectal al Limbii Romani
• Povești și povestiri rrome Paramića thaj phenimata le rromenqe.

Pe de altă parte, contestarea, chiar și sporadică, de către o parte a vorbitorilor nativi de romani, a reprezentativității limbii romani comune, predate în sistemul național de educație, a fost un imbold pentru acest studiu, în ideea evidențierii congruenței și complementarității idiomurilor limbii romani cu limba romani comună. Studiul oferă posibilitatea tuturor persoanelor rome și ne-rome, instituții publice, organizații și alte entități interesate de limba romani, în general, și în special de dialectul romilor corturari (idiom auto-denumit căldărăresc), să aibă acces la o bază de date complexă și descriptivă a acestui idiom în vederea învățării lui. Totodată, ne dorim ca printre beneficiarii direcți să se numere și elevii romi și neromi care studiază limba romani în sistemul național de educație precum și profesorii, studenții, din țară și străinătate, preocupați de limba romani.

Repere istorice și culturale despre comunitatea romilor din Brateiu

Comuna Brateiu este situată în nordul județului Sibiu, pe Valea Târnavei Mari, la est de municipiul Mediaș, pe șoseaua Mediaș-Sighișoara, având o populație de 3.415 locuitori dintre care cca. 1300 romi (36,84%).

Localitatea Brateiu a fost prima oară amintită într-un document din 1283, care reglementa relațiile dintre Petru, episcop al Capitlului de Alba Iulia și preoții Capitlului de Mediaș. Numele german Pretai și cel românesc Bratei își au etimologia în cuvântul latinesc protodiaconus, care a dat și numele maghiar al localității, Baráthely (Satul călugărului).¹

În anii ‘30 sunt recenzați 230 de romi în întreaga comună însă domnul Traian Căldărar este de părere că acest număr reprezintă, cel mai probabil, un număr stabilit superficial într-un moment anume, când mobilitatea romilor ce obișnuiau să locuiască în Brateiu era foarte crescută și, deci, poate încă pe atâți romi din Brateiu, în perioada recenzării lor, se aflau prin țară pentru vânzarea produselor confecționate de ei.

La 10 ani după cel de-al II-lea război mondial, în Brateiu au fost recenzați doar 28 de romi iar acest fapt îl putem pune cu ușurință pe seama faptului că profilul de romi nomazi (chiar și sezonieri) a făcut ca și membri acestei comunități să fie deportați în Transnistria.

Conform relatărilor lui Traian Caldărar (respondentul cercetării noastre), bătrânii comunității obișnuiau să considere Brateiul ca fiind “acasă” încă de acum 5-6 sute de ani în urmă (aici își lăsau averea la români). « Iarna veneau cu corturile aici, generație după generație, aveau o oarecare prietenie tradițională cu locuitorii de aici, bunicul meu a fost primul rom care și-a cumpărat casă aici în ‘65 » (Traian Caldărar).

Recensământul din 2011 arată că în comuna Brateiu sunt 1 257 de romi, majoritatea din neamul căldărarilor, după meserie, sau corturari, cum se autoidentifică această comunitate.

Specificitatea comunităților de corturari, în comparație cu celelalte comunități tradiționale de romi, constă, pe de-o parte, în existența tahtai-ului, care are un rol decisiv și în deciziile de înrudire prin alianță a familiilor, iar, pe de altă parte, în existența cutumei conform căreia, în urma mariajului, cea mai mare sumă de bani este cheltuită de tatăl fetei și nu de tatăl băiatului – cutumă ce a limitat natalitatea la doi copii per familie, în medie. De regulă, dacă este băiat întâiul născut, se evită un al doilea copil, de teamă să nu fie o fată. În rest, asemenea celorlalte comunități tradiționale de romi, se păstrează judecata romă, portul și ceea ce este cunoscut în literatura de specialitate ca fiind romanipen.

Alte comunități considerate asemanătoare comunității din Brateiu, care, potrivit aprecierilor lui Traian Caldărar, au aceeasi limbă, port și aceleași cutume, se regăsesc în: Bârghiș, Dealul Frumos, Merghindeal, Cincu, Alțâna, Nocriș, Benești, Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus, Cârța, Cârțișoara, Avrig.

Scurtă incursiune în literatura de specialitate cu privire la analiza și clasificarea varietăților romani

În primul rând aș dori să argumentez utilizarea dinstinctivă a termenilor de dialect și varietate, subliniind că ele nu sunt două cuvinte sinonime; așadar, varietatea unei limbi nu este sinonim cu un dialect al acesteia deoarece, strict lingvistic, dialectul vizează, de manieră generală, variabilitatea unei limbi pe axa sa geografică (vezi Coșeriu 1995:16), în timp ce varietatea vizează limba sub toate criteriiile de analiză a variabilității, inclusiv cea geografică.

În ceea ce privește direcția de analiză a varietăților unei limbi, primele criterii ale acesteia au fost organizate după valențele sincronic și diacronic (vezi Saussure 1971), unde sincronic reprezintă axa simultaneităților iar diacronic, axa succesivităților.

Alte trei criterii privind analiza variației unei limbi au fost dezvoltate, după cum urmează:

Variabilitatea diatopică descrisă pentru prima data de Flydal (1951) – are la bază axa geografică pe care se răspândește o limbă și, astfel, se poate analiza uzul ei în fiecare regiune identificând, astfel, regiolecte sau topolecte, numite generic dialecte.

Variabilitatea diastatică descrisă pentru prima dată tot de Flydal (1951) – are la bază o axă socială pe care se poate analiza uzul limbii în funcție de clasa socială a utilizatorilor ei identificând, astfel, sociolecte.

Variabilitatea diafazică descrisă pentru prima dată de Coșeriu (1966) – are la bază circumstanțele vorbirii și face referire strict la individul care face uz de o limbă în funcție de circumstanțele vorbirii. Cel mai probabil aici se poate încadra idiolectul.

In ceea ce privește limba comună/limba literară, nici acești doi termeni nu sunt sinonimi. Sunt de părere că ar trebui să îi distingem chiar și numai după rolul lor; ca atare, în accepțiunea proprie, limba comună reprezintă varietatea rezultată și unanim acceptată de locutori în urma intersecției a cel puțin două alte varietăți, mai mult sau mai puțin diferite (cu un număr extins de vorbitori), în timp ce limba literară reprezintă cea mai rafinată formă a unei limbi care, de regulă, are un nucleu restrâns de vorbitori și se manifestă într-un cadru determinat.

Limba romani, ca oricare altă limbă vie, are în componența sa o serie de varietăți aflate într-un proces de continuă schimbare/dezvoltare, probabil mai accentuat datorită faptului că limba romani este una dintre puținele limbi ale lumii fără teritoriu dar și datorită mobilității locuitorilor săi.

Clasificarea dialectală a varietăților romani naște în continuare polemici printre specialiști, însăși prin particularitățile sale, ca limbă:

• Limba romani este o limbă fără un teritoriu compact, ceea ce împiedică o diferențiere clară a dialectelor doar prin intermediul izogloselor geografice deoarece celelalte criterii de diferențiere interferează cu cel geografic (exemplul cel mai elocvent sunt locațiile în care există comunități de romi de neamuri diferite care, conform criteriului geografic, ar trebui să vorbească același dialect însă, dacă luăm în calcul grupul social – ceea ce Courthiade (2009) numește endai (neam/clan) – aceștia vorbesc edaiolecte diferite. Cu toate acestea, anumiți lingviști pledează pentru modelul de difuziune geografică, model ce include cele mai importante izoglose ce separă dialectele romani (vezi Matras 2002).
• Fiecare adult vorbitor de romani este cel puțin bilingv, ceea ce implică o probabilitate mai crescută de alterare/îmbogățire a varietății respective, sub influența limbii de contact. Așadar, se poate face o diferențiere dialectală având chiar și numai un singur criteriu, cel al evoluției varietăților rome sub influența limbilor de contact (vezi Miklosich 1872).
• Existența, relativ recentă, a limbii romani standardizată dar nu unanim acceptată, care nu a avut timp, mijloace sau forța să se „impună” în rândul vorbitorilor nativi. Pentru divizarea varietăților care stau la baza așa numitei limbi comune romani s-a avut ca criteriu caracteristicile fonetice, morfologice și lexicale definitorii a fiecărei varietăți apoi, prin inducție, s-a stabilit profilul acesteia (vezi Courthiade 2009).
• Impărțirea comunităților rome în branșe profesionale. Ca în orice branșă profesională, există și un vocabular de specialitate. Insă nu acest vocabular de specialitate face diferența între varietăți, deși e demn de luat în calcul, ci conservatorismul comunităților aparținând fiecărei branșe profesionale în raport cu celelalte, ceea ce a condus la o dezvoltare în paralel a fiecărei varietăți din fiecare branșă profesională. (vezi Matras 2013: 208) și (Burtea 2002 – despre neamurile de romi).

Pe scurt, în literatura de specialitate sunt luate în calcul cel puțin trei caracteristici/criterii majore ale dialectelor limbii romani, caracteristici care în mod evident, influențează - dacă nu cumva - determină numele varietăților limbii romani.

Conștienți fiind de riscul minimalizării unei munci colosale făcute în domeniul clasificării dialectale a limbii romani, ne vom asuma acest risc, sub forma unui compromis menit să faciliteze înțelegerea procesului de clasificare dar și să simplifice prezentarea acestuia astfel încât această prezentare să fie accesibilă și celor care nu au o anume pregătire de specialitate în domeniul dialectologiei.

În cele ce urmează voi încerca să prezint, într-o manieră succintă, cele trei variante de clasificare dialectală a limbii romani din Europa, conform lui Matras (2004), Courthiade (2009) și Sarău (1997).

Clasificarea dialectală conform lui Matras este inspirată, în linii mari, de modelul lui Miklosich (1872-1880) care a reconstruit, din punct de vedere lingvistic, traseul grupurilor de romi precum și despărțirile lor succesive în Europa. Matras pledează pentru modelul de difuziune geografică care include cele mai importante izoglose ce separă dialectele romani. În acest model se ia în considerare și locația originară a dialectului migrator de dinaintea sedentarizării. Matras definește relația dintre dialectele romani în funcție de spațiile de răspândire individuale cărora aparțin vorbitorii și aduce în discuție termenii de vlax și non-vlax adoptați de Gilliant-Smith (1915), unde termenul vlax desemna romii nomazi ortodocsi din Valahia iar non-vlax, romii sedentari musulmani. Simplitatea acestei distincții vlax – non-vlax a fost ulterior contestată și poate face subiectul unui amplu articol însă, pentru perioada în care a fost utilizată, a reprezentat o diviziune dialectală de bază, ba chiar și de referință pentru următoarele aprofundări în clasificările dialectale ale romaniului (vezi Kochanowski 1963; Hancock 1975; Kaufman 1979). După 1990 s-a dezvoltat o grilă mai complexă privind clasificarea dialectală (cf. Bakker & Matras 1997, Elšík 2000), care recunoaște următoarele branșe: - Vlax, în actuala regiune a României - Central, cu subdiviziunile nordică (nord central) și sudică (sud central) - Balcan - Nordic, divizat în două subdiviziuni, și anume Baltic și German-Scandinavian (Matras 2004, cap. 9) Matras (2005) menționează că niciuna dintre aceste diviziuni nu este definită de un set strict de trăsături structural specifice. Diviziunea în grupuri are la bază impresiile unei serii de trăsături comune și, asfel, a unui grad de percepție internă, însoțit, de cele mai multe ori, de apropiere geografică (Matras 2005). Divizarea și aprecierile privind dialectele romani, așa cum au fost prezentate mai sus, au fost confirmate și întărite prin aplicarea chestionarului RMS (Romani Morpho-Syntactic) elaborat de Matras și Elšík în forma sa finală din 2001. Cu ajutorul acestui chestionar s-a obținut o bază de date care a permis evidențierea grupurilor de izoglose suprapuse și a diferențelor dialectale. Principalele izoglose separă varietatile romani europene în două mari centre de inovație. Primul este în N-V iar centrul lui este în sau lângă Germania, al doilea este în S-E, unde se pot identifica două modele distincte de distribuție: primul acoperă întreaga zonă a Balcanilor, al doilea este, mai degrabă, specific Transilvaniei /Valahiei dar cu influență asupra Balcanilor, în special coasta Mării Negre, sub-divizând Balcanii de Sud în zona de est și zona de vest, precum și ariile transcarpatice din N-V Balcanilor. Cele două centre majore sunt separate de Great Divide – un mănunchi de izoglose ce taie centrul Europei într-o zonă de tranzit întinzându-se între linia sud-estica a Austriei-Ungariei-României în Nord și linia Slovenia-Croația-Vojvodina și Dunărea, în sud (Matras 2005).

Având la bază datele RMS, Matras evidențiază o serie de inovații atribuite fiecăruia dintre cele patru dialecte, astfel că, prin identificarea izogloselor secundare, face aprecieri asupra caracteristicilor de bază ale varietăților romani, atât din punct de vedere geografic cât și cronologic. Inovațiile dialectale aduse în discuție de Maras (2005) vor fi enumerate în cele ce urmează, grupate pentru fiecare dialect în parte:

• Dialectul vlax este delimitat printr-un mănunchi de izoglose care străbate o zonă comună cu izoglosele principale – zona aproximativă a graniței României cu Serbia. Acest mănunchi de izoglose conectează dialetele coastei Mării Negre (trecând prin Bulgaria) cu regiunea Carpatica, întinzându-se, cu anumite caractere, până în Slovacia și sudul Poloniei (Matras 2005). Acest dialect este apreciat de Matras ca fiind sursa numeroaselor inovatii care caracterizează latura estică a liniei de izoglose. Inovații și caracteristici ale acestui dialect: - Palatalizarea consoanelor dentale *t și *d moștenite din Early Romani cu trecerea lor în dz și c ca în dzes (zi) și cikno (mic), inovație neîntâlnită în Vest, unde încă se mai păstrează dives și tikno. - Proteza a în cazul lexemelor care, de obicei, încep cu o consoană, cum ar fi nav (nume) și biav (nuntă) care > anav și > abiav.
• Păstrează perechile de consoane din cuvinte precum mandro (pâine).
• Păstrează rădăcina demonstrativului kad- - Păstrează marca veche – is și –iz pentru verbele împrumutate, precum vorbisarel (vorbește). Dialectul central se divide în Nordic (nordic central) cuprinzând sudul Polonei, nordul Slovaciei și Ucraina transcarpatică și Sudic (sud central) ce cuprinde sudul Slovaciei, Ungaria, sud-estul Austriei și nordul Sloveniei. Ca principale mărci ale dialectului central, Matras (2005) evidențiază: - alternanța lui - s- și - h - în paradigmele dialectale (vezi Matras 2004) pentru formele auxiliarului ( me som/me hom –eu sunt), pierderea lui –s final în cazul verbelor la prezent, persoana a doua, singular și persoana I, plural ( tu keres >tu kere – tu faci și ame keras>ame kera – noi facem) - utilizează rădăcina demonstrativului ada- și aka- .
  -h- intervocalic și formele auxiliarului în -h- sunt specifice dialectelor Central, Sinti, Finlandez, Doljenski (slovaco-croat) și Gurbet (Vlax de S-V). Dialectul balcanic (Turcia, Grecia, Bulgaria, Macedonia, Albania, Kosovo) include și dialectele vorbite pe coasta Mării Negre.
• utilizează formele vechi ale demonstrativului akava și adava - formele originale ale verbelor la perfect pentru persona a II-a, plural (-an) și pentru persoana a III-a, plural (-e) sunt parțial asimilate în -en pentru persoana a II-a, plural și -e pentru persoana a III-a, plural (tume dikhlan>tume dikhlen – voi ați văzut). Dialectul Nordic Matras optează pentru alternativa de a defini separat grupurile nord-estic (Baltic) și nord-vestic (German Scandinav) și de a trata dialectele rămase (din regiunea nordică) ca fiind dialecte isolate. Ca principale caracteristici, Matras (2005) detaliază următoarele: - mărcile -av- sau -or- pentru verbele împrumutate - demonstrativele kava și dava pentru regiunea nord-vestică în timp ce, pentru regiunea nord-estică, s-a păstrat doar adava.
• pierderea perechilor de consoane -nd- (mandro>maro – pâine).
• formele originale ale verbelor la perfect pentru persoana a II-a, plural (-an) și persoana a III-a, plural (-e) sunt asimilate în (-e) (tume kerdan>tume kerde – voi ați făcut) - proteza în j- pentru cuvintele care încep cu o vocală, în special cu vocala a (aro>jaro făină). Dialectele limbii romani sunt caracterizate de o serie de inovații și conservatism care au făcut din limba romani o entitate aparte de alte limbi neo-indo-ariene, inclusiv de alte limbi indiene din diasporă cum ar fi Domari sau Dumāki (Matras 2004 : 18).

Matras (2002) apreciază că formele actuale ale varietăților romani sunt rezultatul tuturor inovațiilor dar și a conservării în limbă și care, la rândul lor, au fost influențate – și sunt în continuare – de spațiul geografic, de contactul dintre grupurile de romi, diferențiat, de-a lungul timpului, ca o consecință a istoriei.

Clasificarea dialectală conform lui Marcel Courthiade (2009)

La o privire de ansamblu, Courthiade (2009 : 39-51) clasifică dialectele romani în funcție de evoluția și particularitatea lor fonetică dar și morfologică, într-un raport direct proportional cu migrația. La puțin timp după sosirea romilor în Europa din Asia Minoră, majoritatea romilor care vorbeau o formă veche a limbii (veche atât din punct de vedere fonetic cât și lexical) s-au răspândit și s-au așezat în Balcani, apoi în Carpați și zonele baltice precum și în nordul Rusiei. Această migrație din sud spre părțile nordice determină apariția primului grup dialectal. (Corthiade 2009 : 39) Acest prim dialect este catalogat de Courthiade ca fiind supradialectul O aparținând stratului 1 de dezvoltare a limbii romani. Cel de-al doilea supradialect și anume supradialectul E pare să se fi format după ce un grup semnificativ s-a desprins din valul de migrație și s-a stabilit în Balcani. Acest moment este considerat ca fiind debutul stratului 2 de dezvoltare a limbii. Courthiade (2009) prezintă o serie de trăsături specifice ale fiecăruia din cele două supradialecte iar, în cele ce urmează, voi prezenta, schematic, o parte dintre acestea:

Courthiade, în lucrările sale, folosește termenul de endaiolect pentru subdiviziunile dialectelor, unde endaj înseamnă clan, trib, grup.

El atribuie supradialectului O următoarele endaiolecte: karpatico; rromungro; xaladitka; polska; rroma; fenetika; ślajferika; tócke; baćòri; fićiri; mećkàri; kabuӡia; èrli; thare-gone; mahaӡàri etc

Toate aceste endaiolecte, grupate sub umbrela supradialectului O, potrivit lui Corthiade (2009), pot fi întâlnite în întreaga Europă plus Turcia.

În supradialectul E Courthiade (2009) încadrează endaiolectele gurbet, ćergar, ӡambaz, filipiӡi și altele. Aceste endaiolecte și, implicit, supradialectul E, se vorbesc în Balcani,Turcia și Grecia (în Grecia, este vorba de grupurile de romi care au migrat din Balcani spre Grecia, începând cu secolul trecut).

Cele două supradialecte se divid, la rândul lor, în câte doua dialecte, datorită evoluției sistematice, relativ recentă, a două sunete importante pentru limba romani.

Fenomenul numit «mutația consoanelor alveolare semi-oclusive» se apreciază că a debutat în urmă cu un secol sau două. Cele două sunete ćh[ ʧh] și ӡ [ʤ] evoluează în [ɕ], respectiv [ʑ] Courthiade (2009 : 43).

Așadar, Courthiade (2009) prezintă cele patru dialecte ale limbii romani, vorbite în întreaga Europă și nu numai, ca fiind dialectele de bază:

• Dialectul O fără mutație O♮ (care reprezintă forma originală a supradialectului O)
• Dialectul O cu mutație O# (vorbit în regiunea Carpatică) care cuprinde endaiolectele cerhàri, colàrićuràri etc.
• Dialectul E fără mutație E♮ (care reprezintă forma originală a supradialectului E)
• Dialectul E cu mutație E# întâlnit în întreaga Europă plus America, care cuprinde endaiolectele lovàra, kelderàra, drizàra etc.

Pe lângă cele patru dialecte de bază ale limbii romani, Courthiade (2009) descrie și alte patru idiomuri ce fac parte din ceea ce lingviștii numesc para-romani – o varietate romani cu influiență majoră a limbii de contact din punct de vedere fonologic, morfologic și sintactic – (vezi Bakker 1995: 126 și Courthiade 2005b: 24).

1. Idiomurile Sinti se întâlnesc în Germania și Italia și prezintă multe trăsături comune cu romaniul din Carpați și Balcani și de aceea se fac referiri ca fiind romaniul periferic. Vorbitorii acestei varietăți însumează 2% din totalul populației rome.
2. Idiomurile Anglo-romani se întâlnesc în Anglia și reprezintă un mixt al romaniului și al englezei, astfel că rădăcini romani sunt încorporate în engleza comună. Vorbitorii acestei varietăți reprezintă 0,2% din totalul populației rome.
3. Idiomurile Ibero-romani (kalo) se întâlnesc în Spania și Portugalia, eventual și în Franța, Africa de Nord și, în special, în America de Sud. Aceste idiomuri reprezintă, de asemenea, un mix între romani și spaniolă, catalană, occitană și bască. Vorbitorii acestei varietăți reprezintă mai puțin de 10% din totalul populației de romi.
4. Idiomurile Dortika în Grecia și Romungre în Ungaria, care mai folosesc doar „urme” de romani, varietate ce are caracter de argou în limba de contat iar procentul vorbitorilor acestei varietăți este nesemnificativ Courthiade (2009: 41). Aceste idiomuri par să își aibe originea în supradialectul O însă caracterul lor mai puțin conservator sau situațiile locale socio-politice le-au făcut să sufere „distorsiuni drastice”, conform lui Courthiade (2005), astfel că vorbitorii acetor idiomuri nu se pot înțelege cu nativii romi din Europa de Est

Clasificarea dialectală a limbii romani conform lui Sarău (1997)

Referirile lui Sarău (1997) privind dialectele romani sunt centrate în deosebi pe idiomurile din spațiul geografic al României. El prezintă în detaliu caraterul fonetic, lexical și morfologic al fiecăruia din cele patru dialecte menționate și anume dialectul căldărăresc, ursăresc, spoitoresc și carpatin. Sarău (1997) clasifică idiomurile romani după denumirea celor 3 mari grupuri/ neamuri de romi din România – căldărări, ursari și spoitori (vezi Delia Grigore; Petre Petcuț și Mariana Sandu 2005: 8), cărora le adaugă dialectul carpatin, ca dialect geografic. Sarău (1997) îmbrățișează modelul clasificării dialectale făcut de Miklosich 1872-1873, care delimitează 13 mari varietăți naționale ale romaniului printre care se numără și varietatea românească, cu subdiviziunile ei. Pentru o încadrare în timp și spațiu a varietăților romani, Sarău (1997) aduce în discuție cele mai semnificative lucrări cu referire directă la limba romani din spațiul geografic românesc. El împarte aceste lucrări în 4 categorii, în funcție de perioada în care au apărut și utilizează corpusul de cuvinte romani al acestora, în vederea evidențierii caracterului specific al fiecărui dialect. Dialectul căldărăresc est evidențiat din corpusul de cuvinte romani al lucrării Grammaire, dialogues et vocabulaire de la Langue rommane des sigans pour fair suite à L’Histoire vraie des vrais Bohémiens publicată de J.A. Vaillant la Paris, în anul 1861 retiparită, apoi, în 1868, sub titlul Grammaire, dialogues et vocabulaire de la langue des Bohémiens ou Cigains. Corpusul însumează 2000 de elemente pe care Sarău le identifică ca aparținând preponderent dialectului căldărăresc dar având și o puternică influență a limbii române (Sarau 1997 : 51). Dialectul carpatin este evidențiat în vocabularul manuscrisului trilingv (rom-latin-maghiar) ce însumează 2148 de unitati, realizat de Farkas Mihály-Vistai „prin anul 1790”: Vocabularium Zingarico - Latinum et Hungaricum. Quod fieri fecit curiositatis caussa Michael Pap Szatmári. Per Michaelem Farkas, alias Vistai natum Zingarum. Collegii nostri per aliquot annos civem togatum și în vocabularul de 806 cuvinte rome al lucrării Schițe despre țigani a lui Mihail Kogălniceanu reeditată în 1900, în traducerea lui Gh. Ghibănescu (Sarău 1997 : 49). În examinarea făcută de Sarău (1997) a conținutului celor două lucrări se constată că dialectul rom utilizat este cel carpatin, cu puternice influențe lexicale românești, maghiare și slave, iar principale mărci specifice acestuia sunt:

• particula sufixoidă -po pentru substantivele masculine abstracte.
• trecerea consoanei s în h pentru auxiliarul (a fi) (ex. hom, hal, hi, ham, han, hi)
• sincoparea genitivelor lungi (ex. dadésgro al tatălui)

Caracterul dialectului ursăresc este evidențiat de Sarău 1997 prin intermediul lexicului din culegerile lui dr. Barbu Constantinescu în Probe de limba și literatura Tiganilor din România, din anul 1878. Culegerea conține 75 de cântece și 15 basme toate în text bilingv, rom și român iar pentru fiecare text este menționat idiomul din care face parte, potrivit aprecierilor persoanelor de la care au fost culese. De asemenea, Sarău (1997) aduce în discuție culegerea folcloristului dr. C. S. Nicolăescu-Plopşor, O Róm. Ghileà Romané, Craiova, 1934 [martie], 32 p. ; O Róm. Paramiseà Romané, Craiova, 1934 [iulie], 31 p., care reprezintă „comori de limbă inestimabile ale romilor ursari” (Sarău 1997: 56).

Ca mostră a dialectului spoitoresc, Sarău (1997) aduce în discuție cele 71 de cuvinte cuprinse de către Bonaventura Vulcanius (1597) într-un capitol aparte al lucrării sale: De lit[t]eris et lingua Getarum siue Gothorum. Item de notis Lombardicis. Quibus accesserunt specimina variorum linguarum /…/ (Leiden, 1597). Acest corpus de cuvinte, relativ restrâns, este clasificat de Sarău ca aparținând dialectului spoitoresc iar în literatura de specialitate este cunoscut ca făcând parte dintre primele corpusuri de cuvinte scrise în limba romani (vezi Sarau 1997: 34).

În cele ce urmează voi reda o parte din tabelul cu parametrii comparativi reprezentativi pentru principalele dialecte rome din România prezentat de Sarău (1997), ca anexă a lucrării unde sunt prezentate, în paralel, caracterele fonetice, morfologice și lexicale ale fiecărui dialect (Sarău 1997: 143).

Printr-o simplă analiză a clasificării dialectale a limbii romani făcută de Matras (2004), Courthiade (2009) și Sarău (1997) se poate observa că nu e o simplă coincidență faptul că fiecare a identificat patru dialecte majore ale limbii romani dar pe care le-au denumit diferit. Practic, dialectele sunt aceleași dacă urmărim strict particularitățile fonetice, morfologice și lexicale ale fiecărui dialect evidențiat de cei trei autori. Iar, în ceea ce privește denumirile diferite, am putea să le punem pe seama criteriilor diferite de clasificare. Cert este că între aceste dialecte există o relație de înțelegere mutuală.

Metodologia cercetării

Methodologia acestei cercetări preliminare a fost construită în baza resurselor disponibile și a obiectivelor vizate. Aș începe acest capitol enumerând mai întâi obiectivele avute în vedere:

1. Analiza și descrierea unor probe de limba romani din dialectul romilor corturari (idiom auto-denumit căldărăresc) cu vastă răspândire în România.
2. Conservarea și valorizarea unui idiom rom – date cantitative și calitative.
3. Accesibilizarea unui idiom rom cu vastă răspândire în România.
4. Facilitarea învățării idiomului cercetat.
5. Valorizarea și promovarea idiomului cercetat.
6. Crearea unui model de analiză dialectală – adaptat limbii romani care poate fi replicat în studierea altor dialecte rome din România și nu numai.
7. Consolidarea punților dintre comunitatea academică preocupată de limba romani și vorbitorii nativi de limbă romani din România.
8. Consolidarea sentimentului de reprezentare a comunităților rome vorbitoare de limba romani, de către instituția CNCR-RK, și prin producțiile sale editoriale și de cercetare.
9. Facilitarea înțelegerii similarităților dintre limba romani comună și varietățile romani.

În ceea ce privește resursele de timp, proiectul a fost gândit pentru o perioadă de 11 luni cu un buget total de 25 000 de lei – incluzând costurile pentru serviciile IT, transcriere, tiparire si drepturi de autor, cu un singur membru responsabil cu implementarea proiectului și un singur respondent chestionat – în persoana domnului Traian Căldărar din Brateiu (meșter popular).

Ca etape ale cercetării aici de față le amintim pe cele mai relevante dintre ele:

• Identificarea și adaptarea instrumentelor de colectare a datelor.
• Identificarea esantionului.
• Colectarea datelor.
• Transcrierea datelor.
• Analiza și interpretarea datelor.
• Corelarea datelor (audio) cu transcrierea și interpretarea lor.

Identificarea și adaptarea instrumentelor de colectare a datelor a constat, pe de-o parte, în consultarea literaturii de specialitate în vederea identificării modelului optim de colectare și analiză a datelor compatibil cu obiectivele și resursele acestui proiect; astfel, am optat pentru chestionarul RMS (Romani Morpho-Syntactic) elaborat de Matras și Elšík în forma sa finală din 2001 și o parte a chestionarului Chestionare pentru investigații lingvistice dialectale – Gheorghe Sarău 2020; pe de altă parte, aceste chestionare au fost adaptate în sensul că varianta finală a chestionarului RMS elaborată în limba engleză, am tradus-o în limba română, iar din chestionarul pentru investigații lingvistice dialectale – Sarău 2020 - au fost selectați doar itemii care făceau referire la anumite categorii gramaticale.

Chestionarul RMS a fost constituit pentru creearea unei baze de date a sintaxei limbii romani (RMS) care acoperă majoritatea variabilelor structurale specifice varietăților limbii romani sub formă de răspuns pentru întrebări analitice. Chestionarul în sine are 1061 de itemi care includ lexic, fraze, paradigme verbale și toate celelalte elemente relevante pentru distincția varietăților romani. Acest chestionar a fost aplicat deja unui număr de peste 25 de respondenți în majoritatea lor din Europa dar si din America latină, astfel existând un corpus generos care facilitează analiza comparativă a fiecărui nou idiolect cercetat.

Chestionarului Chestionare pentru investigații lingvistice dialectale – Gheorghe Sarău 2020, are 147 de pagini si aproximativ 6 mii de itemi. Din acest chestionar au fost selectati si adaptați cca. 150 de itemi care au rolul de a evidenția particularitățile morfologice ale varietății romani studiate.

Identificarea esantionului.

Având în vederere dimensiunile chestionarelor (cca. 1211 itemi în total) și cel puțin resursele de timp (11 luni) și cele umane (o singură persoană responsabilă cu implementarea cercetării) ar fi fost foarte dificil, dacă nu imposibil, să colectam, transcriem si să analizam datelele de la mai mult de un respondent. Astfel, a fost propus pentru a fi chestionat domnul Traian Căldărar deoarece:

• Este vorbitor nativ și trăieste într-o comunitate tradițională unde utilizează limba romani în viața sa de zi cu zi.
• Are studii medii
• În parcursul său de militant pentru păstrarea mesteșugurilor rome și promovarea culturii romani a manifestat un interes deosebit față de limba romani
• Și-a arătat interesul și disponibilitatea de a participa la această cercetare care își propunea cca 25 de ore de lucru.
• Idiolectul său face parte dintr-un dialect al limbii romani cu vastă răspândire în România și nu numai.

Colectarea datelor a avut loc la domiciliul respondentului și a constat în înregistrarea audio a traducerilor oferite de domnul Traian Căldărar, după ce îi fusese deja citită fraza în limba română, corespunzătoare fiecărui item. Înregistrarea a fost făcută cu un reportofon digital Olympus LS-12, iar fișierele au fost exportate în format MP3. Volumul datelor colectate însumează cca 8 ore de corpus audio.

Transcrierea datelor a constat, practic, în tehnoredactarea variantelor de traduceri în limba romani propuse de domnul Traian Căldărar, dar și a corpusului spontan colectat, tot în limba romani. Aceasta etapă a fost posibilă și cu ajutorul colaboratorilor externi, cărora le mulțumim și cu această ocazie. Alfabetul folosit pentru transcrierea datelor a fost alfabetul oficial al limbii rromani adoptat în aprilie 1990, în cadrul celui de-al patrulea Congres Internațional Rom, organizat de IRU.

Analiza și interpretarea datelor a presupus analiza fiecărei categorii gramaticale relevantă pentru distincția dialectelor limbii romani și expunerea caracterului particular al acestora, într-o manieră pedagogică. Pe de altă parte, și elementele fonetice și cele lexicale ale varietății studiate au făcut obiectul acestei analize. Interpretarea datelor a avut ca referință de comparație ceea ce este numită ca fiind limba romani comună studiată în sistemul de învățământ românesc universitar și preuniversitar.

Consider oportun acest moment pentru a încerca să definesc ceea ce este numit limba romani comună.

Dacă ar fi să ne imaginăm grafic (vezi fig.1.), suprapunerea caracteristicilor tuturor varietăților limbii romani, limba romani comună, din punct de vedere logic, ar putea fi identificată ca fiind ansamblul de elemente comune ale limbii ce se regăsesc în majoritatea varietăților ei.

Fig.1 – Formele geometrice reprezentând dialectele sunt pur aleatorii și nu au niciun raport cu dialectele reprezentate.

Însă limba romani comună promovată în sistemul național de educație din România este mai mult decât segmentul comun de intersecție a varietăților limbii romani; limba romani comună reprezintă, de fapt, cumulul acestor varietăți, ca un bloc comun cu baza construită pe decodarea și înțelegerea mecanismelor ce conduc la variații ale limbii.

Corelarea datelor (audio) cu transcrierea și interpretarea lor reprezintă elementul de originalitate al lucrării de față, în sensul că elementele de teorie privind varietatea romani studiata precum și exemplele transcrise, fac trimitere la întreg corpusul audio colectat cu ajutorul chestionarelor, corpus audio ce poate fi consultat prin intermediul aplicației web pusă la dispoziție.

Profilul varietății romani studiate

Varietatea romani studiată este denumită de către vorbitorii ei ca fiind dialectul căldărăresc și, într-adevăr, prezintă trăsăturile fonetice, morfologice și lexicale ale dialectului căldărăresc, așa cum este descris de către Sarău (1997), ale dialectului Kelderash din grupa dialectelor Vlax Romani, așa cum este descris de Matras (2013), precum și ale supradialectului O cu mutație, așa cum este descris de Courthiade (2009)

In cele ce urmează vom prezenta caracteristicile definitorii ale acestei varietăți, din punct de vedere fonetic și morfologic.

Aspecte fonetice

Apocoparea consoanei /s/ este o schimbare fonetică foarte productivă în varietatea studiată, ea este aplicată atât substantivelor în nominativ ( mas > ma - ex.1; gtast > gra – ex 2.), cât și în forma oblică a substantivelor masculine la singular (e grastesqi > grasteqi – ex. 3; ćhavesqi > śaveqi) – ex.4.

Același tip de apocopare a consoanei /s/ este întâlnită și în cazul pronumelui personal vov – el, în întregimea formelor sale oblice. ( lesqo/i/e > leqo/i/e – ex.5).

Apocoparea consoanei /s/ este întâlnită și la verbe, modul indicativ, timpurile imperfect și mai mult ca perfect, toate persoanele (kerasas > kërasa – ex.6; simas > sïma; anklistǒmas > anklistǒma – ex.7 ), modul indicativ și conjunctiv prezent a II-a sg., a I-a pl. (kames > kame; te kheles > khële – ex.8); indicativ perfect a III-a sg. (kerdǎs > kërdǎ – ex.9)

Contrar acestei tendințe dominante de apocopare a consoanei finale, uneori, intervievatul face rabat de la această tendință – vezi ex.10.

Apocoparea consoanei finale la forma de acuzativ a pronumelor personale : man > ma; tut > tu; les > le (ex. 11, 12,13).

Variații alofonice

- u/ï (murro / mïrro – ex.14 / 15)

- ʒ/ź (ӡuvlǎ > źuvlǎ – ex.15); (ӡukel > źukël– ex.16)

- v/w (dikhav > dikhaw – ex.17); (vurdon > wurdon – ex.18)

- t/k – prin iotacizarea ki/ti ( posoti > posoki - R134); (potinel > pokinel – R190).

Trăsături conservatoare

- păstrarea fricativei velare /x/ (ex.19); fricativa glotală /h/ apare în deosebi în împrumuturi recente (ex.20)

- păstrarea consoanelor aspirate /kh/ - ex.21, /th/ -ex.22, /ph/ - ex.23, însă /ćh/nu este păstrat - ex.24.

- dubla consoană rr (ex.24)

Trăsături inovatoare (alterări)

- defricatizarea consoanei palato-alveolară aspirată t͡ʃ h> fricativa post-alveolară ʃ [ćh>ś]; ćhavore > śaorrë - ex.24.

- e > ë, în majoritatea covârșitoare a cuvintelor – marker central în identificarea dialectelor cunoscute ca vlaxe.

- pierderea aspirării (kh>k) (rar, urmată de sonorizare); jekh > ëk – ex25.

- ǎ [ja=sunet de tranziție + vocală]>ea (diftong); kadǎ > kadea – ex.26; cu schimbare semantică – ex.27.

Elidarea

afereza vocalei a (and-o > nd-o -ex.28)

Contragerea copulei; contragerea conjuncției.

(na sas > n-a – ex.29) ; (daśtil te > daśti – ex.30)

Umlaut

(daj > dej; ćhaj > śej– ex.31)

Iotacizarea substantivelor feminine (phenja > pheja – ex.32)

Caracteristici morfologice

Articolul

În flexiune, substativele masculine au articolui le, iar cele feminine, la (vezi R462 și R463).

Substantivul

În limba romani comună substantivele cunosc 8 forme de declinare, diferențiate de tipul substantivelor (însufețit/neînsuflețit), precum și de genul, numărul și cazul acestora. Substantivele din limba romani în flexiune au, de regulă, următoarea structură: radicalul substantivului + desinența de număr + postpoziția specifică fiecărui caz.

Radicalul substantivului este cuprins între prima literă a substantivului până la ultima consoană a acestuia (excepție substantivele care se termină în semivocala j și al căror radical este reprezentat de întreg cuvântul) – asemenea limbii romani comune, și varietatea romani studiată aici are același tip de radical.

Desinența de număr , în limba romani comună, este -es (masc.) și -ǎ (fem.) pentru singular (excepție pentru cazul sociativ instrumental unde desinența pentru masculin este doar -e și -en (masc.) și -ǎn (fem.) pentru plural. In varietatea studiată aici, desinența de singular, masculin este -e, ca urmare a apocopării lui -s (grastes > graste) formelor acuzativ, singular, a substantivelor masculine (ex.32).

Postpoziția specifică fiecărui caz: În nominativ, toate tipurile de substantive își păstrează forma lor inițială, așa cum se găsesc ele în dicționar, deci nu au postpoziții. În acuzativ, substantivele neînsuflețite își păstrează, de asemenea, forma, asemenea nominativului, pe când cele însuflețite primesc desinența de număr. În cazul genitiv, așa cum reiese din datele colectate, pe lângă desinența de număr, substantivele primesc și postpozițiile specifice cazului: -qo (masc. sg.); -qi (fem. sg.); -që (masc. și fem. pl.). Cazul dativ are, de asemenea, postpoziția -që. Cazul locativ are, de regulă, postpoziția – θe, însă în varietatea studiată nu a fost identificat niciun exemplu de folosire a postpozitiei specifică cazului locativ, ci numai prepoziții specifice (k-o/i/ol; kaj; and-o/i/ël) . Cazul ablativ, în limba romani comună, are postpoziția -θar, postpoziție folosită rar în varietatea studiată – de regulă, în construcții care exprimă cauzalitatea, în rest, pentru acest caz, predomină prepozițiile (kat-o; andä-ol; anda; de katar; sar; ) iar, în cazul vocativ, se adaugă radicalului substantivelor însuflețite particula „!(e)a” (masc. sg.), „!le” (masc. și fem. pl.) și „!e” (fem. sg). (pentru exmplificarea declinărilor complete vezi anexa 2).

Particularități

- La unele substantive masculine, atât animate cât și inanimate, forma de nominativ sg. este folosită și pentru pl., diferența fiind făcută de articol (ex.33).

- Tendința de folosire a formei de acuzativ la dativ (substantive animate) – ex.34

Subtantivele abstracte se formează cu sufixul grecesc -imo R1059

(nu -imos, ca în limba comună) pentru sg. și -imata pentru pl. -formă promovată și în limba romani comună. R890

Verbul

În limba romani comună 98% dintre verbe sunt atematice și, la timpurile modului indicativ, se construiesc astfel:

radicalul verbului + desinența specifică fiecărei persoane + terminația specifică fiecărui timp.

Radicalul verbului este, de regulă, cuprins între prima literă a cuvântului, inclusiv, și penultima consoană, inclusiv. Acest radical coincide cu imperativul verbului pentru persoana a II-a, singular.

Desinențele persoanei, în limba romani comună, la timpurile prezent, viitor și imperfect sunt următoarele: pentru pers. I-a, sg –av, pl. –as; a II-a sg. –es, pl. –en și a III-a sg. –el, pl. –en, în timp ce pentru varietatea studiata sunt: pers. I-a, sg –aw, pl. –a; a II-a sg. –e, pl. –en și a III-a sg. –ël, pl. –ën

Terminațiilefiecărui timp în limba romani comună sunt: -a pentru viitor, -as pentru imperfect și mai mult ca perfect, în timp ce pentru varietatea studiată viitorul se costruiește cu verbul auxiliar la viitor ala (avela) va fi și conjuncția te – să, plus forma verbului la prezent. (vezi ex.35), iar imperfectul și mai mut ca perfectul cu particula -a si nu cu particula -as ca în cazul limbii romani comune întrucât apocoparea consoane -s, în varietatea studiată este una dintre cele mai constate si evidente caracteristici.

Desinențele persoanei, în limba romani comună, la timpurile prezent, viitor și imperfect sunt asemanătoare cu varietatea studiată, micile diferențe fiind explicate prin apocoparea consoanei /s/ (keras >kera (facem); keres > kere (faci)) și trecerea lui -e- în -ë- (kerel >kërël; keren > kërën) - Vezi tabelul de mai jos cu desinențele exemplificate iar exemplele audio în anexa 1, de la codurile Vb1.3 până la codul Vb7.2.

	Limba comună		Varietatea studiată
	sg.	pl.	sg.	pl.
a I-a	–av	–as	–aw	–a
a II-a	–es	–en	–e	–ën
a III-a	–el	–en	ël	–ën

Desinențele persoanei, în limba romani comună, la timpurile perfect și mai mult ca perfect și ele sunt asemănatoare cu echivalentele lor din varietatea studiată, micile diferențe fiind puse pe seama deiotacizării lui ǎ. (dikhlǎn > dikhlean) - Vezi tabelul de mai jos cu desinențele exemplificate iar exemplele audio în anexa 1, codurile R490; R728; R761; R778 și altele .

	Limba comună		Varietatea studiată
	sg.	pl.	sg.	pl.
a I-a	–d/lem	–d/lǎm	–d/lŏm	–d/lǎm
a II-a	–d/lǎn	–d/le	–d/lean	–d/lean
a III-a	–d/lǎs	–d/le	–d/lea	–d/le

Terminațiile fiecărui timp în limba romani comună sunt: -a pentru viitor, -as pentru imperfect și mai mult ca perfect, în timp ce pentru varietatea studiată se preferă forma analitică a viitorului care se costruiește cu verbul auxiliar la viitor ala (avela) va fi și conjuncția te – să, plus forma verbului la prezent (vezi ex.38), iar imperfectul și mai mult ca perfectul cu particula -a și nu cu particula -as ca în cazul limbii romani comune întrucât apocoparea consoane -s, în varietatea studiată este una dintre cele mai constate și evidente caracteristici.

Timpurile prezent și perfect nu au aceste terminații, ele formându-se doar cu radicalul + terminația specifică fiecărei persoane. Modul conjunctiv se formează asemenea timpului prezent al indicativului cu diferența că între pronume și verb se află conjuncția te. R438. Modul condițional optativ coincide cu forma imperfectului a modului indicativ. În limba romani comună, imperativul la pers. a II-a singular, cel mai adesea, coincide cu radicalul verbului iar la pl. se adaugă structura „-!en” – în varietatea studiată imperativul la pers. a II-a singular prezintă trei tipuri de forme. Prima formă: O serie de verbe a căror imperativ coincide cu radicalul verbului, cum ar fi : phen!- R728 ; dikh! – R866 ; de! - R786 ; le! – R1071. A doua formă sunt verbele a căror imperativ se formează adăugându-se -e la radicalul verbului, cum ar fi: ćumide! – R393; śude! – R394; vazde! – R396. Cea de a treia categorie sunt verbele a căror imperativ este asemenea formei de indicativ prezent pes. I, cum ar fi : phandav! – R395

Modurile nepersonale - Infinitivul nu are forme în limba romani însă, pentru dicționare, se utilizează forma de prezent a indicativului de la persoana a III-a, sg. Gerunziul se formează din: radicalul verbului + term. –indoj R603 așa cum este întâlnit și în limba comună - Participiul se formează cu: radicalul verbului + term. –do (masc. sg), -di (fem. sg), -de (masc./fem. pl) – În limba romani comună, supinul se formează cu: radicalul verbului + particula – ipnas- + term. qo (masc. sg), -qi (fem. sg), -qe (masc./fem. pl), în varietatea studiată petru supin se folosește fie forma de conjunctiv fie o formă asemănătore limbii comune prin reducerea particulei -ip- în -m- din structura -ipnas și apocoparea consoanei -s (keripnasqe> kërimaqe - Vb10; R978)

Diateza reflexivă (sau, mai adaptat limbii romani, diateza medio-pasivă), în varietatea studiată, se formează cu particulele -ǒl/-ǒn R266 (utilizate și în limba comună) și rar cu pronumele reflexive pe/pen R788 așa cum este întâlnit cel mai adesea în limba comună.

Pronumele

Declinarea pronumelui personal

În comparație cu declinarea substantivului, în varietatea studiată aici de față, pronumele beneficiază de întreaga declinare folosindu-se în deosebi postpozițiile specifice fiecărui caz și nu prepozițiile așa cum sunt preferate pentru substantiv. (vezi tabelul de mai jos).

Declinarea pronumelui personal, în varietatea studiată, este asemănătoare formei de declinare a pronumelui personal promovate în limba romani comună. Diferențele sunt aparent nesemnificative și de ordin fonetic. Printre aceste schimbări enumerăm variațiile alofonice v/u (vov > vow - el); e/ë (lenqe > lenqë); i/ï (miri > mïrï); apocoparea consoanei finale -n (man > ma – pe mine);

Pronumele demonstrativ este unul dintre cei mai importanți marcări în clasificarea dialectală a limbii romani iar în varietatea studiată, asemenea limbii romani comune, atât pronumele demonstrativ de apropiere cât și cel de depărtare au aceeași bază în kad- respectiv kod-. În varietatea studiată, pronumele demonstrativ de apropiere masculin este kado (vezi ex. 39) unde kadava > kado, iar cel feminin este kadea (vezi ex. 40) unde kadaja > kadea.

Forma de plural a pronumelui demonstrativ de apropiere, atât masculin cât și feminin este kadala (vezi ex. 41 și 42), formă ce coincide cu cea promovată în limba romani comună dar și cu forma ce însoțește substantivele în cazurile oblice.

Pronumele demonstrative de depărtare din varietatea studiată au baza în kod-, asemenea modelului promovat în limba comună. Concret, pronumele demonstrativ de depărtare pentru masculin este kodo iar pentru feminin este kodee; vezi ex 43 unde kodova > kodo și ex. 44 unde kodoja > kodee.

În timp ce forma de plural a pronumelui demonstrativ de depărtare, atât masculin cât și feminin este kodola (vezi ex. 45), demonstrativele de depărtare pentru pluralul în cazurile oblice au forma kodole, pentru masculin în deosebi, (vezi ex. 46) asemenea formei promovată în limba romani comună.

Particularități:

• Există o alternață vizibilă a formelor pronumelui posesiv mïrro/murro. R666 R663
• Există forme particulare ale pronumelui posesiv în cazurile oblice ce se disting în funcție de gen; (mïrrë – m., mïrra - f.) R516 R899
• Pronumele caritive se formează cu ajutorul prefixului privativ bi + pronumele posesiv (sau prima formă a pronumelui personal în cazul genitiv) R1077
• Pronumele personal în dativ este utilizat cu forma sa de acuzativ dacă precedă verbul del. R786
• Totuși sunt folosite și formele de dativ ale pronumelui personal dacă acestea preced verbe din categoria verba dicendi și verbe direcționale. R614 R1052

Adjectivul

În limba romani comună adjectivele sunt clasificate după trei criterii principale:

1. După etimologie:
   
   
   • Adjective vechi rome ( kalo; dudalo; lolo; parno; śukar etc.);
   
   
   • Împrumutate, care, de regulă, se formează cu sufixul –àlo (internacionàlo; originàlo; generàlo; okcidentàlo etc.) însă acest sufix nu indică, în mod deosebit, că adjectivul format cu ajutorul său este unul împrumutat.




2. După formă:
   
   
   • Extinse (buxle), care, la nominativ, pot avea trei forme, în funcție de număr și caz (buxlo/i/e; baro/i/e; tikno/i/e; lolo/i/e; pravardo/i/e etc.)
   
   
   • Invariabile (tang), care, la nominativ, au o singură formă iar, în flexiune – asemenea adjectivelor largi , primesc un e la sfârșitul cuvântului (tang; but; kuć; godǎver; nasul; sukar etc.)




3. După formare:
   
   
   
   • cu sufixele:
     - alo/i/e – bokhalo; lindralo; piśomalo; ratvalo; barvalo; melalo; baxtalo; dośalo …
     -utno/i/e – gavutno; sumnakutno; barutno; ʒenutno; ruputno …
     -ikano/i/e – murśikano; devlikano; bengikano; francuzikano; phralikano; ćhavorrikano...
   
   
   • formate din participiu: (-do –di –de) pherdo; (-lo –li –le) kamlo; (-to –ti –te) suto.
     

     În varietatea studiată aici de față, sunt pastrate formele adjectivelor vechi ( kalo R635, parno R1045, śukar R948 ), iar cele împrumutate provin mai degrabă din participii (afumome, Fon5). Asemenea limbii romani comune, și în varietatea studiată se remarcă ca fiind cele mai productive adjectivele formate cu sufixe. Astfel, menționăm cele mai productive trei sufixe întâlnite în această varietate:

     • alo/i/e (brïśïnd+alo - R756)
     • uno/i/e ( dint(âiul)+uno - Num27)
     • ano/i/e (murś+ano - corpus spontan)

     Principala diferență dintre adjectivul din limba romani comună și cel din varietatea studiată constă în reducerea sufixului -ikano în sufixul -ano.

Adverbul

Putem clasifica adverbele din limba romani în funcție de două criterii principale:

• După structură
  
  
  1. Simple (sigo; dur; lokhes; rromanes; tele; tehara etc)
  2. Compuse (kethanes; opre-tele; and-o vaxt so; de kana etc)


• După înțeles
  
  
  1. De loc (kathe - R491; tele; khere;orde - R385, etc.)
  2. De timp (atoska; tehara >tehe - R340 ; rano; iʒ; iʒover; akana; adǐves etc.)
  3. De mod (but; ćaće(s); phare(s); śukar - R946 ; paśe etc)

Adverbele romani se pot construi din:

1. Substantive + sufixele -e, -ne și -al (khere; kurke; savatone; kheral)
2. Adjective + sufixul -es (bengikanes; dilikanes; murśikanes; phares > pharë R749; dudales)
3. Prepoziții + sufixul -al (opre>opral; angle>anglal - R606; maśkare>maśkaral; pale>palal).

În varietatea studiată există toate aceste tipuri și forme de adverbe enumerate mai sus, excepție făcând adverbele formate din adjective și sufixul -es care, în varietatea studiată, se reduce la -e; (devlikanes > devlikane).

Numeralul

Numeralele cardinale de la 1 la 10 au forme independente, și, ca atare, nu se compun. ( jekh, duj, trin, śtar, panź, śow, efta, oxto, unĕ, deś – Num1)

Numeralele cardinale de la 11 la 19 se formează după structura: 10 + u + numeral. ( 15 - deśupanź - Num2)

Numeralele cardinale de la 21 la 29 se formează după structura: 20 + thaj (și) + numeral. ( 23 biś thaj trin - Num2)

Numeralele cardinale de la 30 la 39 se formează cu numeralul grecesc tranda (30) + thaj +numeral. (39 – tranda thaj uně - Num3)

Numeralele cardinale simple de la 40 la 90 se formează după structura: numeral + var (ori) + 10. (40 – śtarvardeś - Num4)

Numeralele cardinale compuse de la 41 la 99 se formează după structura: numeral + var + 10 + thaj + numeral (89 oxtovardeś thaj efta - Num8)

Numeralele ordinale se formează din numeralul cardinal plus particula -to, ex: 6-to (al II-lea – dujto - Num31)

Numeralul colectiv se formează cu numeralul cardinal ce precedă articolul le, (ex: le duj - Num16 ).

Numeralul distributiv se formează cu numeralul cardinal ce precedă prepoziția po, ( ex: po duj - Num21) .

Particularități lexicale

Asemenea celorlalte varietăți ale limbii romanani din România și această varietate deține un repertoar semnificativ de lexic împrumutat direct din limba română, cu precădere cuvintele care acum sunt arhaisme (vezi cintirim - Adv78; kӓtàna - R3; mintenaś - R745). De asemenea, sub influența contactului lingvistic, în varietatea studiată putem observa expresii calchiate (vezi ex. 47) sau preluate așa cum sunt ele în limba română (vezi ex. 48).

O altă particularitate lexicală o constituie utilizarea alternativă a unor diasinonime (sinonime care, de regulă, nu coexită în același dialect) (vezi mesèli / skafidi - R684 Fon2).

Specializarea adjectivului nevo / neo ca adverb de timp. (vezi ex 49 – adv. și 50 – adj.)

În loc de concluzii

Analiza verietății romani abordată în această lucrare reprezintă, printre altele și o exemplificare incontestabilă că limba romani comună își trage seva din dialectele limbii romani, că această varietate este parte componentă a limbii romani comune și că o varietate a limbii romani poate fi cu ușurință decodată raportându-ne la limba romani comună. Toate aceste aspecte semnalate mai sus vor putea fi întărite / sustinute prin alte astfel de analize comparative ale diverselor varietăți ale limbii romani.

Alfabetul limbii romani

Adoptat pe 7 aprilie 1990 la Varșovia de către Uniunea Internațională a Romilor

I. Litere care se scriu și pronunță ca în limba română:

A, B, K, D, E, F, G, H, I, L, M, N, O, P, R, S, T, U, V, Z.

II. Litere care nu se scriu ca în limba română:

Diftongi Ǎ - ǎ=[ia], Ě - ě=[ie], Ǐ - ǐ = [ii], Ǒ - ǒ=[io], Ǔ - ǔ=[iu].

Vocală mijlocie centrală nerotunjită Ë - ë=[ă]

Vocală închisă centrală nerotunjită Ï - ï= [î]

Fricative Ś - ś=[ș ], Ź - ź=[ j ], -ça - ç= [ s ]

Africate Ć - ć=[ ci/ce ], Ʒ - ʒ=[ dj ], -ça - n+ ç=[ ț ]

Ocluzive (specifice postpozițiilor) -θ - θ=[ t ] n+θ=[ d], -θar - θ=[ t ] n+θ=[ d],

-qi - =q=[ k ] n+q=[ g ] ; - qe - q=[ k ]; n+q= [ g ].

Grupuri de litere Ćh, Kh, Ph, Th, Rr.

III. Litere care se scriu ca în limba română dar se pronunță diferit:

J - j= [ i ], X - x=[ h ], C - c= [ ț ]

Bibliografie

Bakker, P.; Matras, Y.; Introduction. În: Matras, Yaron, Bakker, Peter, și Kyuchukov, H; The typology and dialectology of Romani; 1997; Amsterdam: John Benjamins; vii–xxx.

Courthiade, M.; Rézmüves, M.; Dialectal structure of the Rromani language. Morri angluni rromane ćhibiaqi evroputni lavustik; 2009; p. 511; Budapest: Romano Kher.

Courthiade, M; La langue rromani standard; Etudes tsiganes Nr.22; 2005; p.5-38.

Courthiade, Marcel. Dialektologikano puchipnasqo lil vas-i klasifikacia e rromane chibaqe [dia]lektenqiri. Agencia Occitana de Comunicacion. Béziers: Rromani Baxt, 1992.

Courthiade, M.; La Langue Romani (Tsigane): evolution, standardisation, unification, reforme, in: Fodor, Istvan/Hagege, Claude (Hg.): Language reform. History and future; Vol. 4. 1989; Hamburg; p. 79-109.

Coseriu, E.; Unitatea limbii române – planuri și criterii. În: Limba româna și varietățile ei locale; 1995; Bucuresti: Editura Academiei Române.

Coseriu, E.; Structure lexicale et enseignement du vocabulaire. În: Actes du premier colloque international de linguistique appliquée; 1966; Nancy (Faculté des Lettres et des Sciences Humaines de l’Université); p.175-217.

Djurć, R; La langue rromani standard; Etudes tsiganes Nr.22; 2005; p.66-79.

Elšík, V., Matras, Y., et White, C. (2009). The RMS Database and web resource. În: The Use of Databases in Cross-Linguistic Studies, 41, 329-362. Everaert M., Musgrave S., et Dimitriadis A. (eds). Berlin : Walter de Gruyter.

Elšik, V.; Romani nominal paradigms : Their structure, diversity, and development în Elšik, V.; Matras Y.; (éds.); Grammatical relations in Romani : The noun phrase, J. Benjamin; 2000; Amsterdam; p. 9-30.

Flydal, L.; Remarques sur certains rapports entre le style et l’état de langue; Norsk Tidsskrift for Sprogvidenskab XVI; 1951; p. 241-258.

Gilliat-Smith, B.J; A report on the Gypsy tribes of North East Bulgaria. JGLS, new series, 9: 1-54; 1915; p.65–109.

Hancock, Ian F.; Problems in the Creation of a Standard Dialect of Romanes. Working Papers in Sociolinguistics; 1975; No. 25.

Kaufman, T.; Review of Weer Rajendra Rishi, Multilingual Romani Dictionary; International Journal of the Sociology of Language; 1979; 19: 131–44.

Kochanowski, V.; [Jan]. Gypsy Studies. 2 vols.; 1963; New Delhi: International Academy of Indian Culture.

Khayyam, O. Jr; Bish ta dui gilia chide are; 1902; London;Volshitika Romani chib, John Sampson, Augustus John.

Le Dû, J.; Blanchard N.; Dialectologie et géolinguistique; Centre de recherche bretonne et celtique; 2004; Université de Bretagne occidentale.

Matras, Y.; Languages in contact in a world marked by change and mobility. Revue Francaise de Linguistique Appliquee; 2013; 18; p. 7-13.

Matras, Y.; The future of Romani : Toward a policy of linguistic pluralism, in Revue Roma Rights Quarterly; n°1/2005; ERRC; 2005; Budapest; p. 31-44.

Döring, M.; Zunino, F.; Nature Cultures in Old and New Worlds. Steps towards an Ecolinguistic Perspective on Framing a 'New' Continent. În S. V. Steffensen & A. Fill (eds), Ecolinguistics: the Ecology of Language and Science, Language Sciences; 2011 număr special.

Sarău, G.; Rromii, India și limba rromani, Bucureşti: ediţia manuscrisă a autorului din 1997; Apărută în 1998 într-o nouă redactare; Editura Kriterion; Bucureşti; România.

Sarău, Gheorghe 2020, Chestionare pentru investigații lingvistice dialectale, Târgu Mureș: Editura Vatra Veche, 147 p., ISBN: 978-606-9014-47-9.

Saussure, F.; Cours de linguistique générale, publié par Charles Bally et Albert Sechehaye, avec la collaboration de Albert Riedlinger; Paris, Payot; 1971 (1ère édition : Genève, 1915); p. 114-140.

Ulrich A.; Status and Function of Languages and Language Varieties; (Ed.). Berlin: Walter de Gruyter; 25 juin 2012.